Stii, imi lipseau unele chestii.

Adica nu a fost foarte rau asa cum a fost timp de cateva luni. Putea sa fie cat de frig voiam eu in casa. Puteam sa mananc ceapa, usturoi, si multa, multa fasole. Puteam sa stau tarziu, sa citesc, sa ma uit la filme sau seriale, fara sa-mi spuna nimeni ca “maine lucrez, nu vrei sa faci asta alta data?”. Daca voiam sa lucrez la bicicleta in mijlocul casei si sa ung dupa aia usa de la baie, chiuveta si cada cu ulei, nu-mi sarea nimeni in cap. Oricum curatam dupa ce terminam. Voiam sa fiu tipicar cu spalatul vaselor, dusul gunoiului, curatenia in casa? Casa mea, castelul meu. Puteam sa incalec bicicleta cand voiam, sa ma duc sa ma intalnesc cu restul gastii de pedalatori si sa mergem de tampiti unde vedeam cu ochii, sa imi intind hamacul intre doi copaci si sa motaiesc in voie, fara sa ma ingrijorez ca “azi e ziua ei libera si sunt un nesimtit pentru ca nu am ramas acasa cu ea”. Iesit in club, uitat dupa alte fete si comentat in cel mai mizerabil si misogin mod cu putinta alaturi de alti neciopliti ca mine? Nicio problema. Mizerii de-o noapte? Sigur ca da.

Dar, pe de alta parte, mai erau imbratisarile. Serile in care ma intorceam chinuit de la serviciu, si gaseam pe cineva cald care sa ma faca sa uit de seful incompetent, de orele suplimentare neplatite, de nerecunostinta nulitatilor cu pretentii de nobili. Plimbatul prin oras, cu ea de mana, fara ca eu sa ii dau ei sau ea sa imi dea mie drumul, desi amandoi aveam palmele transpirate. Uitatul in ochii ei, adanc, transpunerea intr-un alpinist care exploreaza toate vaile si crestele irisilor ei, ca un personaj de-al lui Jules Verne care din aventura in aventura se aproprie din ce in ce mai mult de centrul pamantului, numai ca eu cautam un alt centru, acela al gandurilor cuminti sau nu, al senzatiilor, si cateodata al fluturilor din stomac. Valurile de par care se unduiau alene printre degetele mele cand imi treceam mana prin coama ei. Cuibaritul in pat, intr-o zi friguroasa de iarna, cu o carte, un ceai fierbinte, sau doar cu noi doi. Curajul pe care il capatam stiind ca alaturi am pe cineva care, in caz ca nu reuseam, era acolo sa ma opreasca din a ma scufunda in propriile-mi ganduri negre si care-mi dadea un sut in fund pentru a face un nou pas inainte. Partenera alaturi de care ma uitam chioras la harta, spuneam “hai acolo”, aruncam doua sosete si-un tricou in rucsaci, ne urcam in tren si mergeam oriunde, chiar oriunde, ca puteam sa ma duc si la dracu-n praznic, ma durea in cur, eram cu ea si doar asta ma interesa… Jumatatea alaturi de care puteam fi eu, fara mastile pe care le purtam in societate de frica judecatii celorlalti, fara a ma ingrijora ca-s prea tacut, ca-s prost uneori, ca ma balbai, ca… naiba stie mai ce frustrari isi mai tricotau pe-atunci sosete din sinapsele mele.

Se intorc, usor usor revin, uneori cu pasi mici si nesiguri, alteori in sprinturi, dar intotdeauna altfel, in alte nuante, cu alte umbre si lumini, iar asta e tare bine, pentru ca mi se pare extraordinar sa poti cerne printre sentimentele de deja-vu si sa culegi dintre ochii sitei tot noul care abia asteapta sa fie descoperit.

E bine, zau ca da…