Monthly Archives: September 2011

Cel mai bun lucru pe care-l poţi face cu un televizor…

În condiţiile în care emisiunile sunt de tot rahatul, posturile de muzică sunt pline de bumpţi-bumpţi, televizorul este stricat, iar eu nu mai am abonament la cablu de vreo 2 ani, cel mai bun lucru pe care l-am putut face cu televizorul care aduna praf în camera de zi a fost să-l transform într-o ramă pentru print-uri. Aşa, ca mai jos.

Print, courtesy of imaginetheending.net

Tinereţe fără bătrâneţe

Ca tineri, unul dintre rarele (şi, zic eu, preţioasele) momente în care putem vedea un posibil viitor al nostru, la o vârstă de aur, este acela în care suferim niste mici “defecţiuni” de ordin fizic, care ne limitează, temporar, capaciatatea de a ne deplasa, de a căra, de a ne trăi viaţa aşa cum ar trebui.

1309882026424

Acum două luni am reuşit să-mi flexez glezna stângă mai tare decât voiau ligamentele să mă lase, aşa că am aterizat la urgenţe la spitalul Universitar. Rana mea nu era foarte gravă, puteam să mă ţin pe picioare (bine, doar pe un picior), aşa că am fost amânat destul de mult (prioritate având cei în cărucioare şi pe targă, lucru absolut normal, de altfel), fapt mulţumită căruia am asistat la o scenă… mai puţin plăcută. De la triaj am fost trimis la ortopedie, după care la radiologie. În timp ce aşteptam să-mi vină rândul la radiologie, ajunge o targă pe care era o doamnă mai în vârstă. Brancardierul o împinge înaintea noastră în sală, de unde, mulţumită uşii larg-deschise, am putut auzi cele ce urmează.

Doamna fusese găsită pe stradă, avea ceva dureri la bazin, şi nu se ştia dacă a fost lovită de vreun şofer sau dacă, din cauza vârstei, a căzut singură. În orice caz, după ce a fost admonestată cum trebuie de către cei de la radiologie (“păi ce căutaţi pe stradă la vârsta dvs?”), brancardierul care o adusese încearcă să o ridice de pe targa de transport şi să o aşeze masa de făcut radiografie. Aud ceva urlete, după care radiologul (care, la un moment dat, a spus că doamna a fost ridicată de către brancardier ca un sac de cartofi) a ieşit şi a chemat o femeie de serviciu care să cureţe pe jos. Pare-se că, din cauza fineţii de neegalat a brancardierului, doamna-şi vărsase conţinutul stomacului şi-şi golise vezica. În fine, ies femeile de serviciu cu găleţile şi cu cearceafurile murdare, iese şi brancardierul cu targa şi doamna, vine rândul meu la radiografie (din fericire nu pe acelaşi pat, a trebuit să fac puţină echilibristică cu un scaun). Ajung din nou la ortopedie, doamna stătea pe targă în mijlocul cabinetului, i s-a făcut un EKG, după care a fost chemat un brancardier care să o ducă de acolo (unde, nu ştiu).

Diagnosticul meu a fost “entorsă uşoară”, dar entorsă care, pe cât de “uşoară” a fost, pe atât de tare a durut. Teoretic aveam nevoie de 10 zile de odihnă, dar a trebuit să le reduc la 5 (dintre care 2 în weekend). A fost atât de uşoară, încât în primele 2-3 săptămâni nu am putut merge pe acel picior. După o lună şi un pic, când glezna deja nu mă mai durea decât dacă făceam mişcări mai la limita mobilităţii, am zis că-s destul de în formă pentru a mă duce cu bicicleta pe munte. Am căzut de 3 ori, am trântit o contuzie nasoală la un umăr şi la coaste. Timp de 2 săptămâni nu am putut să-mi schimb tricoul fără a scrâşni din dinţi de durere. Încă mă dor coastele când mă întind, iar umărul înca protestează când încerc să ridic mâna deasupra capului.

Suntem extrem de nepricepuţi atunci când trebuie să învăţăm greşelile şi din exemplele altora. Avem o memorie atât de slabă, încât nu băgăm la căpăţână decăt dacă suferim şocul de a o lua noi înşine peste bot. Chiar şi-aşa, tot se întâmplă să uităm.

Uitându-ne peste istorie (superficial, nu ne trebuie mare profunzime pentru asta), e uşor de văzut cum toate greşelile şi bâlbele politice, de mentalitate, religioase, militare se repetă, se repetă, se repetă. Memoria noastră colectivă e atât de limitată, încât uităm că hoţii care acum ne guvernează sunt foşti securişti şi colaboratori ai acestora. Ne-o dovedim şi când vine vorba de cum privim viaţa şi câtă grijă avem de corpul nostru. Fiecare generaţie uită că oamenii sunt, totuşi, muritori şi că maşinăria asta numită corp, de care fiecare dintre noi abuzează cu atâta naturaleţe, nu este proiectată să functioneze o veşnicie. Cel mai dureros e că, dacă nu avem norocul să dăm colţul brusc, striviţi de camion sau cu creierul făcut terci de vreun ghiveci căzut de pe pervazul celui de la etajul 9, atunci când corpul începe să cedeze, nu o face dintr-o dată, ci uşor-uşor, obligându-ne să trăim, să simţim din plin cum fiecare organ începe să se deterioreze, să nu mai funcţioneze la parametri optimi, ca şi cum am fi executaţi de un temincer sadic la a cărui dispoziţie sunt puse toate uneltele de tortură ale evului mediu.

La 24 de ani nu te gândeşti cum e să nu poţi coborî până-n piaţă pentru a-ţi lua un kilogram de roşii. Nu de gândeşti cât de greu e să depinzi de cineva pentru a-ţi cumpăra cafea. Cât de nasol e să trebuiască să te zbaţi pentru a ajunge la toaletă, şi ce aiurea e să faci duş ştiind că ai un singur picior functional şi că în orice secundă îţi poti pierde echilibrul, aluneca şi rupe gâtul. Nu prea ştii cum e să nu poţi îmbrăca un tricou de unul singur, cum e să te doară când te întinzi în pat pentru a te relaxa, cum e să te trezeşti cu dureri de câteva ori pe noapte. Nu ştii cât de frustrant este când, pentru o amărâtă de salată, eşti nevoit ori să înghiţi eroic durerea şi să te târăşti încăpăţânat până-n piaţă, ori să aştepţi ca unul dintre semenii tăi ceva mai funcţionali să binevoiască a se duce să cumpere cele necesare în locul tău. Sau, dacă ştii, uiţi repede.

Mai dureros, totuşi, decât orice os rupt, orice contuzie şi orice încheietură cu ligamentele făcute ferfeniţă, este că doamna de la urgenţe de la Spitalul Universitar, cea care a fost tratată ca un sac de ciment de către brancardier şi care a fost luată peste picior de către radiologist, doamna aia semăna cu bunica mea, în ultimii ei ani de viaţă. Mă gândesc că şi ea a fost culeasă de pe stradă, că şi ea a avut poate parte de tratamentul jegos de spital românesc, de vreun brancardier idiot, de vreun radiologist în poziţia unui dumnezeu care să aibă dreptul de a judeca orice netrebnic îi ajunge pe mână. Şi-mi pare rău, îmi pare rău că atunci nu am fost mai apropiat de ea, că nu am sunat-o şi nu am vizitat-o mai des, că nu am întrebat-o ce oase şi articulaţii o mai dor, cum mai e cu vederea, dacă şi-a luat pastilele, cum mai e cu vecinii, la cine a mai fost în vizită.

De la o vârstă începi să regreţi că nu ai petrecut mai mult timp şi că nu ai fost mai grijuliu cu cei apropiaţi, cu cei care au avut grijă de tine. Din păcate, asta se întâmplă, de regulă, la o vârstă la care nu mai poţi face nimic în afară de a regreta.

Twitter Weekly for 2011-09-04

  • Samsung a fost obligat de către Tribunalul din Dusseldorf să retragă noua tabletă Galaxy Tab 7.7 de la IFA. http://t.co/65u8Zng #
  • Astăzi m-am trezit în faţa unui terminal de Linux, neştiind ce dracu să fac. În 2 ani am uitat TOT. #
  • Dacă era un om, mai ziceam… http://t.co/kaRRFQA #
  • WHERE'S MAH HAPPEH PILLS????!?!?!?!!!! #
  • Super tehnică foto, de încercat neapărat! http://t.co/8eQYJ8s #
  • Oana Pellea la TEDx Bucureşti: http://t.co/e7ChxCp #
  • Fetelor, cumpăraţi Ampullen-Kur cu încredere! http://t.co/K1Ublt5 #
  • Despre majoritari, minoritari, modă şi imperii: http://t.co/8G00zek #
  • I know my food. I have the kilos to prove it! #

Powered by Twitter Tools

Vicii

Din Lebăda Neagră, de Nassim Nicholas Taleb:

Scriitorul Umberto Eco aparţine acelei clase restrânse a savanţilor care sunt enciclopedici, păturnzători şi, în acelaşi timp, deloc plictisitori. El este proprietarul unei mari biblioteci (de treizeci de mii de cărţi) şi îşi împarte vizitatorii în două categorii: cei care au o reacţie de genul “Oo! Signore professore dottore Eco, ce bibliotecă aveţi! Câte cărţi aţi citit din ea?” şi ceilalţi – alcătuind o foarte strânsă minoritate -, care înţeleg că o bibliotecă personală nu este un accesoriu pentru împăunare, ci o unealtă de cercetare. Cărţile scrie sunt cu mult mai puţin demne de pretuire decât cele necitite. Biblioteca trebuie să conţină atâtea lucruri pe care nu le ştim pe cât ne permit mijloacele financiare, ipotecile şi înghesuita piaţă imobiliară. Acumulăm mai multă cunoaştere şi mai multe cărţi pe măsură ce înaintăm în vârstă, iar tot mai numeroasele cărţi de pe rafturi, care rămân necitite, ne vor privi ameninţător. Într-adevăr, cu cât ştim mai multe, cu atât e mai lung şirul cărţilor necitite. Vă propun să numim această colecţie de cărţi necitite “antibiblioteca”.

Din aceeaşi serie cu un citat ce-i aparţine lui Imogen Cunningham:

Which of my photographs is my favorite? The one I’m going to take tomorrow.

Unii oameni îşi lasă toţi banii în baruri. În restaurante scumpe. În supermarketuri, pe produse bio sau pe cremă-cu-zeamă-de-rahat-turcesc-care-ţi-întinde-pielea-din-jurul-anusului (şi, bonus, o şi albeşte). În fast-food-uri. În săli cu jocuri de noroc. La femei. La service auto-moto. La magazinul de vise. La dealerul de la colţul blocului. La tutungerie. În magazinul de vinuri. În magazinul de bijuterii, pe inele, brăţări, ceasuri, coliere. Pe jucării pentru adulţi.

Eu tocmai mi-am tocat ultimii bani pe cărţi, cărţi pe care în mod sigur nu le voi termina de citit înainte de a-mi cumpăra încă o serie. Dar nu e nimic, ele mă aşteaptă acolo, cuminţi, răbdătoare, amintindu-mi că, oricât de mult aş citi, oricât de mult aş învăţa, întotdeauna vor fi lucuri pe care eu să nu le cunosc, la fel cum întotdeuna vor fi oameni care să ştie lucruri de care eu să nu fi auzit vreodată. Iar ăsta, ăsta este un gând extrem de liniştitor.

Piersicile din Amzei

Astăzi, aflat fiind în toiul activităţii de hunter-gatherer de supermarket, ajung la raionul cu fructe, în dreptul piersicilor cu paşaport de grecia, la 5 lei kila.

Lângă mine, un moşneag dintr-ăla de te miri cum de mai are putere să iasă din casă, cu spinarea cocoşată de anii care i-au trecut fără milă peste coloana vertebrală a vietii şi cu cataractă la unul dintre ochii care, cu siguranţă, într-o tinerete de mult apusă, erau folosiţi pentru a analiza temeinic lungimea (sau, mai degrabă, “scurţimea”) fustelor de domnişoară. Tocmai terminase de umplut o pungă de piersici şi, în timp ce o muta cu mişcări lente, bătrâneşti, spre coşul de cumpărături, se opreşte brusc (bine, cât de brusc se poate opri un asemenea om), se întoarce spre mine şi-mi spune:

«Ştiţi, în timp ce puneam şi eu piersici mai devreme în pungă, aşa ca dumneavoastră, m-am gândit că, în drum spre magazinul ăsta, am trecut pe lângă un restaurant – e mai colea, după colţ, pe dreapta – care se numeşte Zorba Grecul. Ştiţi care e treaba cu restaurantul ăsta? Nu se potriveste. Nu se potriveşte numele ăsta cu ce e în jur; decât Zorba, mai bine îi spuneau Zorbagiul; mergea mai bine. De la zurbagiul, mă înţelegeţi? Ei, nu e amuzant?»

Mi se pare incredibil cum un om atât de fragil fizic mai poate deţine o minte care încă să fie în stare să sclipească şugubăţ cu o glumă bine plasată, cum încă poate sa facă legături sprinţare între numele unui grec si cel al unui scandalagiu. În avântul tinereţii, ne imaginăm bătrânii ca fiind indivizi trecuţi, neimportanţi, fără valoare, incapabili de a raţiona, care nu ne pot ajuta cu nimic şi care pur şi simplu stau fără folos în calea noastră. Ne împiedicăm de ei în autobuze, pe trotuare, în magazine. Ne deranjează, ne incomodează, am dori să dispară toţi, ca nişte cârpe de şters pe jos, decolorate, stoarse de esenţa vieţii, cu fibrele rupte şi roase, niste cârpe care nu au ce căuta în altă parte decât la gunoi.

Cel mai singur eşti la bătrâneţe. Ştiu asta de la bunicii mei. Rămâi cu copii tăi şi cu copii copiilor tăi. Copii şi copii ai copiilor pe care-i vezi de 3 ori pe an şi care uită să te sune când e ziua ta. Rămâi cu cei 2-3 cunoscuţi pe care i-ai câştigat în vremuri mai bune. Rămâi cu respectul vecinilor mai tineri, dar cu un respect închis, rezervat, obligat, de faţadă. Un respect fals. În rest, când încerci să comunici cu cei din jur nu primeşti decât tăcere, “n-am timp, lasă-mă”, “lasă-l că e senil, nu vezi?”, sau, în cel mai rău caz, vreo înjurătură care să se fi scurs nebăgată în seamă de cenzura bunului simţ.

Mie mi-e dor de bătrânii mei. De bunici. Nu a mai rămas niciunul, nu mai am niciun expirat dintr-ăsta pe care să-l înpung cu întrebări şi să învăţ, cu ochi mari de copil, din experienţele lui. Din trecutul ei de asistent medical, din trecutul lui de inginer de telecomunicaţii, din canal, din patentele furate de comunişti. Bătrânii, până la urmă, asta sunt: nişte cărţi groase, volume preţioase îmbrăcate în piele patinată, care, daca nu-s citite, plâng. Da, volume care plâng şi ale căror lacrimi alimentează imensul lac al ignoranţei.  Dar nu asta e cel mai trist. Cel mai trist este când un un tânăr are curajul să dea praful la o parte de pe copertă şi să înceapă a citi. Şi citeşte, citeşte, învaţă, absoarbe personaje, întâmplări, zicale amuzante, învăţături, până când, dintr-o dată, fără niciun fel de atenţionare, totul se năruie la mijloc de capitol.

Până la urmă or să dispară şi bătrânii ăştia care ne-au incomodat atât de mult. Dorinţele noastre idioate se vor împlini. Vom deveni noi, la rândul nostru, bătrâni. Vom fi călcaţi pe nervi nu de cei ca noi, ci de tineretul incompetent care nu se va putea măsura nici cât negru sub unghie cu vajnicii piloni ai societăţii care am fost noi odată. Vom fi marginalizati de societate, de clasa politică, vom fi ultimii care contează atunci când se ia o decizie.

Şi totuşi, unii dintre noi vor avea, poate, puterea să meargă la magazin, să-şi cumpere fructe şi să facă o glumă drăguţă despre numele vreunui restaurant. O glumă care să-l facă pe unul din tinerii ăia incompetenţi să zâmbească.