Gata concediile!

Gata, s-au terminat concediile, au apărut oamenii de prin vacanţe, unul mai odihnit decât celălalt, unul mai comod decât celălalt şi unul mai motorizat decât celălalt. Străzile au început să geamă iară de umbrelele/aparatele de aer condiţionat pe patru roţi (îşi schimba destinaţia în funcţie de vreme) , iar Bucureştiul a început din nou să pută a zeamă de dinozaur arsă.

Pe Timişoara, de exemplu, bulivard pe care vara asta reuşeam viteze medii de 30 la oră (pentru burdihanul din dotare, vitezele de genul îs performanţe de trecut în cartea recordurilor), astăzi am mers cu uimitoarea viteză medie de 10 la oră.

Odată scăpat de Bd. Timişoara, totuşi, mi s-a arătat celaltă faţă a bucureşteanului odihnit, adicătelea aceea a miticului care nu ştie ce e alea semnalizare, asigurare, încadrare din timp, Mitică pe care nu-l mai văzusem de câteva luni (cât a stat într-o ţară cu deschidere la Mediterană, cel mai probabil înfipt într-un hotel cu di tăti) şi de a cărui existenţă (mare greşeală, mare) începusem chiar să uit.

Aşa că astăzi trecem la catastif 3 posibile buşeli: două din cauză de lipsă de semnal şi mână iute pe volan, una din cauză că, în satul cu miniştri, virajul la dreapta se face cu scârţ, de pe banda trei, dacă se poate chiar peste pietoni, biciclişti, pisici şi câini comunitari, s’il vous plait, merci, bonsoir, furculision. Lucru ciudat, deşi ca pieton sunt… să zicem uşor mai lat decât media, deci relativ uşor de observat pe trotuar, pare-se că pe bicicletă-s mic, neînsemnat  şi numa’ bun de luat pe capotă/pe sub roţi. Să-mi trăiască reflexele de pedalator.

Tot în rubrica mitocani de aşfalt, mai trecem vreo 2-3 claxoane isterice date din dorinţa absolut inexplicabilă a celor care trăiesc în Capitală de a ajunge cât mai repede posibil la coada de maşini oprită la semaforul roşu din faţă şi nişte comentarii extrem de inspirate, de genul: “ce, bă, eşti şmecher, ocupi banda cu trotineta asta?” şi “da’ tu ce cauţi cu bicicleta pe stradă, marş pe pista de biciclete” (pista de biciclete fiind oarecum ascunsă de un şanţ imens “desenat” fix pe mijlocul acesteia – nu ca aş merge vreodată pe pistă, am prostul obicei să respect, totuşi, pietonii).

În rest, plictisitorul cotidian, taxime-triştii sunt în continuare taxime-trişti, şoferii RATB sunt în continuare nişte gorile cu mintea cât o alună, iar cei care ar trebui să se ocupe de infrastructura Bucureştiului în general şi de infrastructura velo în special sunt nişte retarzi pe care-i doare fix la 3 metri-n faţa falusului de siguranţa mea, şi care trăiesc după principiul “mult, da’ prost” (cu variaţiunea “mulţi, da’ proşti”).

Trăiască regele ‘otomobil!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *