Tinereţe fără bătrâneţe

Ca tineri, unul dintre rarele (şi, zic eu, preţioasele) momente în care putem vedea un posibil viitor al nostru, la o vârstă de aur, este acela în care suferim niste mici “defecţiuni” de ordin fizic, care ne limitează, temporar, capaciatatea de a ne deplasa, de a căra, de a ne trăi viaţa aşa cum ar trebui.

1309882026424

Acum două luni am reuşit să-mi flexez glezna stângă mai tare decât voiau ligamentele să mă lase, aşa că am aterizat la urgenţe la spitalul Universitar. Rana mea nu era foarte gravă, puteam să mă ţin pe picioare (bine, doar pe un picior), aşa că am fost amânat destul de mult (prioritate având cei în cărucioare şi pe targă, lucru absolut normal, de altfel), fapt mulţumită căruia am asistat la o scenă… mai puţin plăcută. De la triaj am fost trimis la ortopedie, după care la radiologie. În timp ce aşteptam să-mi vină rândul la radiologie, ajunge o targă pe care era o doamnă mai în vârstă. Brancardierul o împinge înaintea noastră în sală, de unde, mulţumită uşii larg-deschise, am putut auzi cele ce urmează.

Doamna fusese găsită pe stradă, avea ceva dureri la bazin, şi nu se ştia dacă a fost lovită de vreun şofer sau dacă, din cauza vârstei, a căzut singură. În orice caz, după ce a fost admonestată cum trebuie de către cei de la radiologie (“păi ce căutaţi pe stradă la vârsta dvs?”), brancardierul care o adusese încearcă să o ridice de pe targa de transport şi să o aşeze masa de făcut radiografie. Aud ceva urlete, după care radiologul (care, la un moment dat, a spus că doamna a fost ridicată de către brancardier ca un sac de cartofi) a ieşit şi a chemat o femeie de serviciu care să cureţe pe jos. Pare-se că, din cauza fineţii de neegalat a brancardierului, doamna-şi vărsase conţinutul stomacului şi-şi golise vezica. În fine, ies femeile de serviciu cu găleţile şi cu cearceafurile murdare, iese şi brancardierul cu targa şi doamna, vine rândul meu la radiografie (din fericire nu pe acelaşi pat, a trebuit să fac puţină echilibristică cu un scaun). Ajung din nou la ortopedie, doamna stătea pe targă în mijlocul cabinetului, i s-a făcut un EKG, după care a fost chemat un brancardier care să o ducă de acolo (unde, nu ştiu).

Diagnosticul meu a fost “entorsă uşoară”, dar entorsă care, pe cât de “uşoară” a fost, pe atât de tare a durut. Teoretic aveam nevoie de 10 zile de odihnă, dar a trebuit să le reduc la 5 (dintre care 2 în weekend). A fost atât de uşoară, încât în primele 2-3 săptămâni nu am putut merge pe acel picior. După o lună şi un pic, când glezna deja nu mă mai durea decât dacă făceam mişcări mai la limita mobilităţii, am zis că-s destul de în formă pentru a mă duce cu bicicleta pe munte. Am căzut de 3 ori, am trântit o contuzie nasoală la un umăr şi la coaste. Timp de 2 săptămâni nu am putut să-mi schimb tricoul fără a scrâşni din dinţi de durere. Încă mă dor coastele când mă întind, iar umărul înca protestează când încerc să ridic mâna deasupra capului.

Suntem extrem de nepricepuţi atunci când trebuie să învăţăm greşelile şi din exemplele altora. Avem o memorie atât de slabă, încât nu băgăm la căpăţână decăt dacă suferim şocul de a o lua noi înşine peste bot. Chiar şi-aşa, tot se întâmplă să uităm.

Uitându-ne peste istorie (superficial, nu ne trebuie mare profunzime pentru asta), e uşor de văzut cum toate greşelile şi bâlbele politice, de mentalitate, religioase, militare se repetă, se repetă, se repetă. Memoria noastră colectivă e atât de limitată, încât uităm că hoţii care acum ne guvernează sunt foşti securişti şi colaboratori ai acestora. Ne-o dovedim şi când vine vorba de cum privim viaţa şi câtă grijă avem de corpul nostru. Fiecare generaţie uită că oamenii sunt, totuşi, muritori şi că maşinăria asta numită corp, de care fiecare dintre noi abuzează cu atâta naturaleţe, nu este proiectată să functioneze o veşnicie. Cel mai dureros e că, dacă nu avem norocul să dăm colţul brusc, striviţi de camion sau cu creierul făcut terci de vreun ghiveci căzut de pe pervazul celui de la etajul 9, atunci când corpul începe să cedeze, nu o face dintr-o dată, ci uşor-uşor, obligându-ne să trăim, să simţim din plin cum fiecare organ începe să se deterioreze, să nu mai funcţioneze la parametri optimi, ca şi cum am fi executaţi de un temincer sadic la a cărui dispoziţie sunt puse toate uneltele de tortură ale evului mediu.

La 24 de ani nu te gândeşti cum e să nu poţi coborî până-n piaţă pentru a-ţi lua un kilogram de roşii. Nu de gândeşti cât de greu e să depinzi de cineva pentru a-ţi cumpăra cafea. Cât de nasol e să trebuiască să te zbaţi pentru a ajunge la toaletă, şi ce aiurea e să faci duş ştiind că ai un singur picior functional şi că în orice secundă îţi poti pierde echilibrul, aluneca şi rupe gâtul. Nu prea ştii cum e să nu poţi îmbrăca un tricou de unul singur, cum e să te doară când te întinzi în pat pentru a te relaxa, cum e să te trezeşti cu dureri de câteva ori pe noapte. Nu ştii cât de frustrant este când, pentru o amărâtă de salată, eşti nevoit ori să înghiţi eroic durerea şi să te târăşti încăpăţânat până-n piaţă, ori să aştepţi ca unul dintre semenii tăi ceva mai funcţionali să binevoiască a se duce să cumpere cele necesare în locul tău. Sau, dacă ştii, uiţi repede.

Mai dureros, totuşi, decât orice os rupt, orice contuzie şi orice încheietură cu ligamentele făcute ferfeniţă, este că doamna de la urgenţe de la Spitalul Universitar, cea care a fost tratată ca un sac de ciment de către brancardier şi care a fost luată peste picior de către radiologist, doamna aia semăna cu bunica mea, în ultimii ei ani de viaţă. Mă gândesc că şi ea a fost culeasă de pe stradă, că şi ea a avut poate parte de tratamentul jegos de spital românesc, de vreun brancardier idiot, de vreun radiologist în poziţia unui dumnezeu care să aibă dreptul de a judeca orice netrebnic îi ajunge pe mână. Şi-mi pare rău, îmi pare rău că atunci nu am fost mai apropiat de ea, că nu am sunat-o şi nu am vizitat-o mai des, că nu am întrebat-o ce oase şi articulaţii o mai dor, cum mai e cu vederea, dacă şi-a luat pastilele, cum mai e cu vecinii, la cine a mai fost în vizită.

De la o vârstă începi să regreţi că nu ai petrecut mai mult timp şi că nu ai fost mai grijuliu cu cei apropiaţi, cu cei care au avut grijă de tine. Din păcate, asta se întâmplă, de regulă, la o vârstă la care nu mai poţi face nimic în afară de a regreta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *