Monthly Archives: November 2010

40% gunoi

Pe zi ce trece mă minunez din ce în ce mai tare de incompetenţa minţilor creţe care au pe mâini soarta unei întregi ţări, minti cârlionţate care ar trebui să reprezinte poporul ăsta cu bine şi cu rău, cu mic şi mare. Bine, în câtă măsură îşi fac datoria, e discutabil; e lucru cunoscut că, de regulă, ceea ce pare să conteze în principal este conţinutul propriei bocceluţe, nu interesul prostimii.

Recunosc, uneori ceea ce ţine legislativ mă depăşeşte, nefiind în stare să pricep toate nuanţele alambicăturilor născute de sus-numitele minţi creţe (nu degeaba-s creţe), aşa că de multe ori mă trezesc dând aiurea cu bâta-n balta părerilor gratuite. Când îmi dau seama (şi de cele mai multe ori am nevoie de niscaiva ajutor în privinţa asta) plec capul umil şi accept toate ocările. Mi le merit, mi le asum, îs ale mele.

Totuşi, treb’şoara cu proiectul de lege conform căruia toate radiourile româneşti ar fi obligate să-şi facă programul în aşa fel încât cel puţin 40 la sută dintre hartiştii lălăitori ce evoluează pe undele analogice să fie de etnie română îmi lasă o senzaţie amară, ca şi cum că cineva s-ar fi inspirat cam prea mult dintr-un anume capitol al cărţii noastre de istorie. Ştiţi voi la care capitol mă refer, ăla mai recent, care contine poveşti despre pâine dată pe cartele, despre circulaţia maşinilor în funcţie de cât de par sau impar era numărul de înmatriculare şi alte frumuseţuri de genul ăstora.

Ştiu că e fumată rău de tot placa asta cu comunismul şi cu revoluţia din ’89; a devenit un clişeu al nostru, al românilor, clişeu pe care-l ungem pe pancarde şi pe care-l arborăm atunci când simtim că suntem violaţi anal (scuzaţi-mi exprimarea plastică) de cei pe care i-am ales să ne reprezinte. E pancarda pe care o fluturăm când simţim că altceva nu are cum să ne ajute să ne facem dreptate; e un soi de ultim, final, şi de necontestat argument, din păcate folosit mai ales când pornim la drum fără niciun alt argument.

Dar, în acelaşi timp, ştiu cum e să fii prea mic pentru grădiniţă dar numai bun pentru a ţine locul, dimineaţa cu noaptea-n cap, la coadă la carne. Sau ulei. Sau alte produse de lux, greu accesibile muritorilor de rând. Sau cum părinţii mei stăteau cu frică să nu-mi zboare porumbelul şi să nu afle vecinii turnători că avem în casă două sticle de ulei în plus. Şi nu vreau ca nepoţii mei să facă la fel. Nu-s paranoic, dar cu legi de talia ăstora, legi care nu folosesc la nimic în afară de a controla gratuit, de a îngrădi libertăţi fără un motiv real, suntem pe drumul cel bun.

Ştiu şi că propunerea mai-sus-înjurată trebuie să treacă de senat pentru a deveni lege cu drepturi depline, da’ cum naiba să fie acceptată tacit de berbecii din camera deputaţilor? Tacit, în pui mei?! Adică nu li s-a părut nimic de-ampulea aici? Nimic, nimic?

Scurte

1. Sunt treaz de la ora 4:30 şi am o vagă presimţire cum că, în câteva minute, am să aterizez forţat pe undeva prin casă. Sper din tot sufletul ca acel «undeva» să fie în pat, iar singura «forţare» să se întâmple atunci când îmi înfig nasul în pernă. Aş mai fi rezistat o oră-două, dar treaba de la punctul #2 mi-a consumat şi ultimele rezerve de energie.

2. În seara asta am găsit în cutia poştală două hârtii: o citaţie şi o scrisorică de la bancă. Senzatia iniţială a fost la fel cu aia pe care-o simţi atunci când faci un accident, fix în  milisecunda dinainte de a avea loc impactul. Un val sănătos de adrenalină, adică. După şocul iniţial m-am uitat mai atent şi am văzut că scrisoarea de la bancă era pentru mine (s-a dovedit a fi doar o înştiinţare benignă), iar citaţia e pentru foştii proprietari. Să se spele cu ea pe cap, zic.

Toate-s vechi şi nouă toate

Am găsit poza asta în feed-reader şi imediat mi-am adus aminte de o poză făcută de mine în Braşov.

Bine, ce am făcut eu nu se poate compara cu fotografia lui Vivian Mayer, dar îmi pare bine să văd că nu-s singurul care “taie” pozele aşa. :D

EDIT: M-am mai uitat odată peste poze şi am mai găsit una care-mi place, aproape identică cu cele două postate mai devreme… Tot nu mă pot decide care-mi place mai mult.

Oktoberfest Kronstadt 6

Sâmbătă, program lejer: mai tragem o ţeapă, mai speriem un locatar…

Sâmbătă dimineaţă, pe la un 10-11, aşa, în timp ce-mi savuram porţia de internet matinal, cineva bate hotârăt în uşa de la intrare. Ciulesc urechile, aud ceva mişcare pe scară, alte bătăi la uşile vecinilor, aşa că-mi zic că gata, iar au venit ăştia de la lumină/gaze/repartitoare pe neanunţate.

Trag o fugă repejor până în dormitor, trag nişte nădragi pe mine (am obiceiul de a sta în chiloţi prin casă), după care mă înfiinţez la uşa de la intrare. Bine, având în vedere ora extrem de matinală (pentru o sâmbătă, că în rest îs în picioare la 6:30 – 7:00), “repejor” e mult spus. Adicătelea ajung la uşă abia după vreo 4-5 minute.

Ok, deschid uşa, scot capul pe palier, văd un ţigan îmbrăcat în salopetă care bodogănea ceva la uşa unor vecini din dreapta mea, în timp ce, în celălalt capăt al palierului, un alt negricios îmbrăcat identic ca primul făcea multitasking între două uşi. Bun, observă primul colorat că am binevoit a deschide uşa, renunţă la ce spunea vecinilor, apare-n faţa mea şi, în timp ce-mi flutură nişte bancnote de 10 lei în faţă, îmi spune:

«’Nă ziua, suntem băeţii de la gunoi, e ziua noastră, *ceva-bodogăneală-aici* bani.»

«Cum adică băieţii de la gunoi?»

«Păi băieţii de jos, de la gunoi… care dăm la cazane.»

Mai flutură de două ori banii în faţa mea, estimez că avea ceva în jurul a 200 de lei în mână, mă gândesc că nu au câştigat la loto şi nici nu au tâmpit ăştia atât de tare încât să-i apuce mărinimia şi să-mi dea bani de ziua lor, aşa că-mi abţin pornirea de a-i smulge leii dintre degete şi mai întreb:

«Cum adică de la gunoi? Ce cazane? Şi cum adică e ziua voastră?»

«Păi e ziua noastră şi strângem bani că e ziua noastră şi…»

«A, strângeţi bani, am înţeles acuma. Nu, nu am, îmi pare rău» şi dau să închid uşa.

«A, nu aveţi… bine, la revedere.»

Ei bine, nu ştiu cum să spun, da’ «bine, la revedere» ăla nu a sunat absolut deloc prietenos. Ba chiar a reuşit să bage sperieţii în mine. Şi mi i-a băgat atât de bine încât, după ce am considerat eu că s-au tirat din bloc, am ieşit pe casa scării şi, ca un paranoic veritabil, am început să analizez fiecare colţ al uşii, tocului uşii, peretelui, preşului, podelei, etc. , căutând semne pe care le-ar fi putut face ţiganul de mai devreme. Ştiţi voi, semne dintr-alea de genul “aici se poate fura”. Nu, n-am găsit nimic, în caz că se-ntreabă cineva.

Bun. După ce m-am mai liniştit, mi-am pus neuronul în funcţiune şi m-am gândit eu că nu poate fi cazul decât de:

1. Omuleţii s-au inspirat de la rockerii-de-vama-veche care fac cheta pentru a ajuta veveriţele flauşate din etiopia (caz în care sunt curios câţi au pus botul – dacă ar fi să mă raportez la câţi bani flutura gigelul ăla, au găsit destui fraieri în bloc). Bine, trebuie mult tupeu şi o tonă de nesimţire, da’ îi cred în stare. Apropo de asta, ca să fac o foarte scurtă paranteză, am cunoscut acum vreo doi ani un gigel care, din varii motive, fugise de acasă şi care-şi făcea veacul vânzând cărţi poştale pe stradă. Scurt pe doi, de respectivele cărţi poştale făcea rost moka de naiba-ştie-unde şi, de fiecare dată când reuşea să vândă una, spunea că a mai încasat o “taxă pe prostie”.

2. <paranoia mode> E o schemă genială pentru a vedea cum arată ăia care deschid uşa şi de a trage o privire rapidă în casă (eventual şi pe tocul uşii, pentru a vedea unde-i senzorul de alarmă), schemă care-i poate ajuta să-şi aleagă mai bine următoarele victime (alături de alte tehnici clasice de filaj de genul pus diverse pliante în uşă pentru a vedea cine e plecat în concediu, care-i programul, alte fineţuri de genul).</paranoia mode> Aici cred că am scăpat – sper că lipsa covoarelor, becul de pe hol care atârnă direct din tavan, prins de două fire, lipsa mobilei de pe hol şi varul de pe pereţi murdărit de urmele cauciucurilor bicicletelor m-au scăpat de eventualele vizite. Sper. Pe bune, ce naiba ar putea să fure de la mine?

Bine, pentru a fi sincer până la capăt, recunosc că mi-a trecut prin cap şi gândul că că o fi fost, totuşi, ziua vreunui gunoier şi că am fost bulangiu că nu am contribuit şi eu la chetă, să-şi poată lua băieţii o bere (deşi, la câţi bani aveau în mână, puteau să-şi cumpere liniştiţi câteva navete). Da’ mi-a trecut. Repede.