Monthly Archives: November 2010

România este în criză

Dacă te-ai apuca să te plimbi prin magazine sau alte firme şi să tragi patronii de mânecă, întrebându-i de sănătatea financiară a copilului lor juridic, vei observa cu siguranţă că poate cel mai des folosit cuvânt în descrierile lor este “criză”. Mai toţi se vor plânge că au trebuit să strângă cureaua şi să taie din cheltuieli ca în carne vie, că nu au cum să mai ofere măriri de salariu, bonusuri, sau alte chestii frumoase. Ba’ chiar să zică angajaţii “mulţumesc şi săru-mâna” că mai au loc de muncă.

De exemplu, deştepţii de la magazinele La Pleşcoi par a fi atât de afectaţi de criza asta, încât au început să taie din cheltuieli apucându-se să refuze plata cu cardul pentru orice cumpărături mai mici de 10 lei. Mutare, din punctul meu de vedere, cam tâmpiţică şi cam în stilul “ia mai dă-l în plm de client”, având în vedere că, în urma deciziei ăsteia, au pierdut cel puţin un “vizitator”: pe mine. Cum am prostul obicei să nu umblu mai niciodată cu bani în buzunar şi ştiind că, dacă traversez, pot să cumpăr fix aceleaşi rahaturi din GMarket, desigur acolo putând să plătesc cu cardul fără nicio jenă, nu am niciun motiv să revin în dugheana lor (plus că se mai adaugă şi faptul că, înainte de asta, a trebuit să stau la două cozi din cauză că vezi-doamne au POS la o singură casă de marcat).

La polul opus, totuşi, se află patronii care nu se plâng, cei care, din contră, ar putea fi chiar mulţumiţi de cum merge afacerea. Ei, aici aş putea să-i dau exemplu pe cei de la Pizza Dominium, care au reuşit să mă lase de-a dreptul mască. Să mă explic:

Acum două weekend-uri am dat o comandă de pizza la Dominium. Înainte de a da comanda, am verificat banii din “inventar” cu preturile de pe pliant şi aveam exact cât trebuie, cu tot cu acel puţin-în-plus pentru livrator. Am uitat totuşi de sosuri, care au urcat nota finală cu vreo 4 lei.

Bun, când mă trezesc cu băiatul la uşă şi cu “amenda” de plătit, ştiind că nu am altă soluţie (verificasem în toate buzunarele pentru a strânge banii pe care-i aveam deja), deschid rapid puşculiţa şi scot din ea 3 lei în monezi de 10 şi 50 de bani. În momentul în care am apărut cu monezile-n mână în faţa lui, livratorul se uită strâmb la mine şi ia banii cu oarece reticenţă (lucru la care mă şi aşteptam). Îl întreb dacă e vreo problemă, la care-mi spune că ar fi bine dacă pe viitor voi avea banii pregătiţi, scuzându-se că la centru i se refuză mărunţii şi cu ăştia nu are ce face, trebuind să-i păstreze el.

Enervat şi deloc convins de scuza omului, intru pe site-ul pizzeriei, completez fără tragere de inimă formularul de pe pagina de contact (am alergie la formularele de contact, prefer şi am mult mai multă încredere într-o simplă adresă de e-mail) şi mă consolez cu gândul “Eh, să vezi că dacă dă Dumnezeu să răspundă, am să fiu tratat cu curul, cum au făcut şi ăia de la Capri“.

Ei bine, nu. Fără să o mai lungesc mult, a doua zi am primit un mail de la Florin Scarlat, managerul Dominium România, în care mi se cereau mai multe detalii. A urmat un scurt schimb de mail-uri, la sfârşitul căruia fiind înştiinţat că livratorului i s-a atras atenţia şi că pe viitor, dacă va mai fi cazul, nu se va mai întâmpla aşa ceva.

Nu ştiu de ce experienţe au avut parte alţii, dar cel puţin mie nu mi-a mai răspuns niciodată un manager regional la o plângere făcută pe un formular, mai ales că, 1 la mână, nu mă aşteptam să-mi răspundă nimeni şi, 2 la mână, nu mă aşteptam să mi se răspundă politicos, dându-mi-se de înţeles că se doreşte, într-adevăr, soluţionarea problemei.

Acum, poate vă întrebaţi ce legătură are bunul simţ cu mersul afacerii pe roate (da, suntem români, e normal să punem întrebări dintr-astea). Ei bine, astăzi am vrut să fac iar comandă de pizza la Dominium şi nu am putut din cauză că erau atât de aglomeraţi şi aveau atât de multe comenzi, încât timpul de livrare era de 2 ore. Am zis “pas” şi am rămas cu buza umflată, dar mi-am adus aminte de cum am fost tratat şi am înţeles că nu a fost un caz singular, că, spre deosebire de majoritatea, unii depun eforturi reale pentru a-şi păstra clienţii actuali şi pentru a câştiga unii noi. Şi chiar reuşesc.

… ceea ce mă face că cred că majoritatea patronilor (includ aici orice omuleţ care-i responsabil de o firmă, indiferent de titlul pe care-l poartă) nu se plâng de o criză financiară, ci de una de mentalitate. Păcat, totuşi, că nu mulţi realizează chestia asta.

Singura problemă e că acum mi-e cam foame. Dar poate tot răul e spre bine – şi-aşa, având în vedere tonajul, nu ar mai trebui să mănânc seara.

Rromii iese la protest

Aproximativ 200 de persoane sunt aşteptate, marţi, la Bucureşti, la un marş de protest organizat de şase ONG-uri rome nemulţumite de iniţiativa legislativă a deputatului PDL Silviu Prgoană prin care acesta propune înlocuirea termenului “rom” cu cel de “ţigan”.
Sursa

Sper să circule, în urma coloanei de protest, şi câteva autospeciale de la REBU care să cureţe asfaltul de eventualele coji de seminţe, flegme şi alte gunoaie specifice (deşi ştim cu toţii că ţiganii-s un popor foarte curat şi că niciodată nu lasă mizerie în urma lor).

Acum serios, decât s-o frece de-aiurea pe stradă încercând să-şi schimbe numele (vorba fie între noi, doar ei îşi zic “romi” – pentru restul lumii au fost “ţigani” dintotdeauna), nu mai bine şi-ar mişca curul la muncă? Zic eu că aşa le-ar fi mai uşor să scape de imaginea de nespălaţi, nesimţiţi şi hoţi.

Povestea unei cafele la ibric

Pe la începutul anului trecut am fost în vacanţă în Grecia. Înainte de a pleca, don’şoara prietenă mi-a spus că o cunoştiinţă a rugat-o să îi aduc nişte cafea grecească, Papagalos. Ajuns la destinaţie, una dintre primele chestii pe care le fac e să intru într-un magazin (în care am făcut poza asta) şi să caut cafeaua pe care o voiau cei de acasă. Pe lângă cele două pungi cerute, îmi iau şi eu o pungă de cafea grecească, dar altă marcă. Ajuns acasă după vacanţă, dau cei doi papagali mai departe, iar porţia mea o dosesc pe undeva prin cămară.

După câteva luni, reuşesc să-mi iau o casă prin programul Prima Casă şi mă mut. Cu mine vin atât prietena, cât şi colegul de apartament, Andrei (care de acum avea camera lui, nu mai trebuia să locuiască-n camera de zi a unui apartament semi-decomandat). În timpul mutării, încercând să scăpăm de cât mai multe nimicuri (pentru a face cât mai puţine drumuri între cele două apartamente), punga de cafea grecească ajunge-n mâinile prietenei, care-mi propune să o aruncăm. Reuşesc să o scap de drumul către gunoi, o aduc în apartamentul nou, unde iarăşi o dosesc într-un colţ de cămară.

La vreo 2-3 luni după ce am terminat cu nebunia mutării, îmi aduc aminte de ea şi o desfac. Nu mică mi-a fost mirarea să văd în pungă un praf fin, ca şi cum ar fi fost cacao. Era prima dată când vedeam cafea măcinată atât de mărunt; până acum dădusem doar peste cafea de filtru, măcinată mai mare.  Scot espressorul din cămară, umplu cupa, pun o cană de apă în maşinărie şi-i dau drumul. Rezultatul a fost ok, mai aromat decât la filtru, dar lipsit de tărie. Zic că nu e vina cafelei neapărat – nici espressorul meu nu e cine-ştie-ce maşinărie – aşa că încerc şi la presa franceză, de data asta punând puţin mai multă cafea/ceaşcă. Din cauză că era măcinată atât de fin, presa se blochează, eu nu doresc s-o forţez pentru a coborî pistonul până la capăt, aşa că rezultatul este… de-a dreptul dezamăgitor. Un soi de pisswasser, adicătelea. Sigilez punga cum pot, scoţând cât mai mult aer cu putinţă din ea, şi o pun la loc în colţul ei din cămară.

De curând am cumpărat cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile Unui Cafegiu. Citind-o, mi-am adus aminte de cafeaua mea şi, inspirat fiind de copertă, am zis că n-ar stica dacă aş  încerca să o prepar la ibric. Fiind prima dată când încercam aşa ceva, am amestecat cafeaua în apă, am lăsat-o pe foc mult mai mult decât ar fi trebuit, şi a ieşit… fiartă. Nu am reuşit performanţa de a o da în foc, era prea puţină apă-n ibric pentru aşa ceva, dar nici mult nu mai aveam. După câteva încercări, totuşi (şi multă documentare suplimentară), mi-a ieşit. Cu caimac, cu aromă, cu tărie, tot dichisul. Ceva nemaipomenit, cea mai bună cafea dintre toate pe care le încercasem până atunci.

Dar, deşi calitatea cafelei rezultate m-a uimit, sunt de părere că ibricul nu este neapărat cea mai bună modalitate de a prepara cafea doar din motive tehnice, obiective (mă refer aici la “ştiinţa” preparării, la felul în care e extrasă esenţa din boabele de cafea, la procentul de esenţă extrasă, etc.), ci că şi ceea ce ţine de subiectiv are un rol foarte important. Ceea ce face ibricul să iasă în evidenţă este tocmai procedeul de preparare care te forţează să te linişteşti, să ieşi din ritmul alert, şi să intri într-o lume ritualică în care parcă fiecare gest are o semnificaţie aparte, chiar mistică. Este ceva organic, total diferit de gestul de a pune un aparat în priză, de a învârti de o rotiţă şi de a apăsa un buton.

Dar ritualul de preparare şi calitatea băuturii sunt doar două treimi din marele total. A treia parte, şi partea care completează în totalitate cercul plăcerii, este savurarea cafelei.

Nu sunt nici pe departe cea mai ordonată persoană din lume, iar dimineţile mele reflectă poate cel mai bine lucrul ăsta. Mă trezesc în ultimul moment, mă îmbrac cu hainele de casă în loc de cele de ‘oraş’ (şi uneori îmi dau seama abia când ajung la serviciu), uit să mă spăl pe dinţi, apuc să mă dau cu deodorant abia în lift, chestii de genul. Aşa că, în săptămâna care tocmai a trecut, mi-am propus să îngrămădesc în haosul meu matinal un moment de linişte, de calm, un moment în care să mă adun înainte de a pleca la drum. Am început să acord, în fiecare dimineaţă, câteva minute preparării şi consumării cafelei în linişte. Şi am reuşit. Partea extraordinară este că aceste 15-20 de minute de calm din fiecare dimineaţă m-au ajutat să trec peste zi mai uşor, mai liniştit, făcându-mi ultima săptămână ceva mai uşor de suportat.

***

Ceea ce nu înţelegem noi în timp ce participăm în cursa eficientizării, corporatizării, perfecţionarii, e că noi nu suntem americani, nemţi, francezi, britanici, spanioli, ruşi sau altă naţie. Suntem Români, suntem Balcanici şi, chiar dacă ne place sau nu, trebuie să ne comportăm ca atare. Ne putem adapta, ne putem obişnui, ne putem amăgi cu civilizaţia, corectitudinea şi cu curăţenia altora, dar nu cred că putem fi cu adevarat fericiţi în altă parte (dovadă stând chiar comunităţile-bulă construite de ai noştri în mijlocul culturilor străine). Întotdeauna vom trăi după pulsul nostru.

În fine, vorbesc în numele meu. Poate unii s-au născut nemţi şi se simt mai bine în sânul rigorilor specifice popoarelor nordice. Poate unii nu ştiu ce înseamnă “petrecere”, dar vibrează când aud cuvântul “fiesta”. Francezii o numesc joie de vivre. Ideea e aceeaşi, fiecare o pune în practică, însă, în mod diferit.

Pentru toate există o primă dată

Astăzi am scos un cablu de telefon dintr-un port din patch-pannel-ul din camera serverelor (trebuia să mut un interior în altă priză). Două secunde mai târziu, mă uitam la măţăraia din faţa mea ca viţelul la poarta nouă şi nu pricepeam de unde dracu am scos cablul şi unde trebuia să-l bag la loc.

Mi-am adus aminte până la urmă, da’ e o senzaţie extrem de ciudată. Ca şi cum creierul meu ar fi făcut un scurt micuţ şi şi-ar fi băgat picioarele, dintr-o dată, în ultimele înregistrări din memoria de scurtă durată.

Acum mai lipseşte ca peste câţiva ani să mă trezesc pe o stradă dintr-un oraş străin, fără să ştiu ce caut şi cum am ajuns acolo. Parcă era şi o boală care avea obiceiul de a se manifesta aşa. Alţaimăr îi zice, nu?

Hehe, viitorul sună bineeee!