Monthly Archives: October 2010

Cel mai bun frappe

Un semn pus în faţa unei cafenele spune «Cel mai bun Frappe». Mă strecor pe lângă scaunele care ocupă abuziv trotuarul, traversez şi ajung în faţa unei clădiri care se află în construcţie de cel puţin 2 ani. Pe trotuar, o pirandă rotofeie păzeşte o Dacie pick-up plină-ochi cu fier vechi. De după un gard de metal apare un puradel cu nişte sârme-n braţe care, după ce-şi aruncă încărcătura-n spatele maşinii, se întoarce repejor în şantier, prin aceeaşi spărtură din gard. Mai merg doi-trei metri, un cerşetor jegos iese dintr-un pasaj în timp ce-şi râcâie o bubă imensă de pe umărul dezgolit strategic. Strâmb din nas, mai merg ceva, văd cum doi tipi dubiosi vând legume şi fructe direct din portbagajul unei Dacii Break 1310. Mai încolo, concurenţa (la fel de prezentabili ca primii) vinde cam aceleaşi chestii dintr-un Logan. Ajung în faţa unei alimentare, unde o bătrână încearcă să vândă nişte pătrunjel ofilit. Acum câteva zile vindea şlapi. Mai demult, o văzusem cu nişte curele. De unde naiba o fi tot făcând rost de ele? Fac la stânga, trec pe lângă o şaormerie în faţa căreia mai tot timpul văd parcat ori un Mercedes, ori un BMW, în care aşteaptă ori o piţi rujată excesiv, ori un băiat cu 3 straturi de ceafă. Am observat că mai tot timpul maşinile scumpe sunt parcate prost, cât mai în mijlocul străzii, să încurce cât mai multă lume. Să se vede valoarea, zic. Traversez, intru-n aprozarul cu nume de sfânt prescurtat (numele, nu sfântul), îmi iau roşii, telemea, parizer şi pâine, plătesc (nici astăzi nu mi-a răspuns casiera la «mulţumesc») şi ies. O masă de prânz de-a dreptul corporatistă. Mai lipseşte să-mi desfac pachetul pe capota vreunei maşini şi aia e. Mă întorc pe acelaşi drum, navigând pe lângă ţigani şi înjurând semnul cu «cel mai bun frappe» când îmi răsare-n faţă. Uitasem de el. Îl evit dar mă împiedic de un scaun. «Futu-vă terasa naibii», îmi zic în gând. Barmanul se uită chiorâş la mine de după tejghea, îi întorc privirea, ridic din umeri şi merg mai departe.

Nu, nicio concluzie, nicio descoperire pseudo-filosofică, nimic. Doar că astăzi nu-mi plac paragrafele.

Alăptatul în public – e ok?

Ştiu că uneori am tendinţa de a fi ceva mai bolovan şi că nu întotdeauna consider drept corecte şi normale toate convenţiile sociale ale lumii ăsteia. Uneori sunt tolerant şi trec cu vederea, alteori unele chestii considerate de unii drept nimicuri mi se par de-a dreptul monstruoase.

Sec pe doi, astăzi, în tramvai, o femeie s-a apucat să-şi alăpteze copilul. În tramvai, mă văd nevoit să repet, fără să facă nici măcar cel mai mic efort de a se ascunde. Nu ştiu dacă are importanţă, dar cu ea era şi soţul care ţinea de mână un al 2-lea copil. Omuleţii destul de spălaţi şi îngrijiţi, probabil făcând parte de undeva din susul clasei muncitoare.

Habar n-am cum sunt alţii şi nu ştiu dacă, aşa cum spuneam în primul paragraf, e o chestie care e privită ca fiind normală sau măcar tolerată de majoritatea lumii. Refuz totuşi să cred că sunt singurul care crede că alăptatul în public este o chestie absolut grosolană, care nu are absolut nimic în comun cu “drăgălăşenia” maternă (drăgălăşenie – hehe, ce termen – care ar trebui să se desfăşoare, în forma asta, cel mult în faţa tatălui, în casă sau într-un loc intim).

De fapt, mi se pare o treabă la fel de grosolană ca băutul şi fumatul în tren, aruncatul gunoiului de la geam, scuipatul de seminţe în parc, vomatul şi făcutul nevoilor pe domeniul public, băşitul (scuzati termenul) în autobuz, şi alte treb’şoare dintr-astea care ţin de educaţie.

Da, ştiu că unele deştepte or să-mi spună că, vezi-dom’le, alăptarea e ceva frumos, natural şi sănătos şi că nu are nimic dacă se întâmplă-n public. Da dar şi căcatul, pişatul (iarăşi scuzaţi termenii) şi sexul sunt chestii frumoase, naturale şi sănătoase, atât timp cât sunt făcute-n intimitate. Dacă te-apuci să le faci în public, devin lucruri scârboase, lumea te etichetează drept needucat, dezaxat, obsedat sexual, iar poliţia te tratează cu o amendă micuţă.

… şi, la urma-urmei, dacă începe să urle boracul de foame, s-au inventat biberoanele, în pula mea.

Împăcarea caprei cu varza. Sau invers.

Oare oamenii care au o meserie bine definită (aici exclud automat hârţogarii care pot fi uşor înlocuiţi de oricine altcineva capabil de a scoate un memo sec – mă refer la psihologi, medici, instalatori, electricieni, contabili, it-işti, etc.) nu se satură de amicii/cunoştiinţele care îi tot presează încercând sa profite gratuit de cunoştiinţele lor?

Cum ar fi corect din partea lor să procedeze? Să ajute fără să aibă pretenţii materiale, în spiritul amiciţiei, sau să pună piciorul în prag şi să spună că prietenia se întinde până la bere/glume/bârfă, mai departe fiind vorba de… neşte mijloace necesare traiului? Sau poate să facă la fel ca unii traficanţi de droguri şi să ofere prima doză gratis?

Taxă pentru plimbat fiţele prin centrul orasului

Am pus întrebarea asta pe facebook, am primit câteva răspunsuri dar, pentru că acolo nu-mi văd decât prietenii profilul, mă văd nevoit să o repet şi-aici (puţin reformulată, ce-i drept).

Sunt oare singurul care-i de părere că ar trebui trântită o taxă sănătoasă (~100-200 de lei pe lună) pentru accesul auto în zonele centrale ale oraşului?

Nu de alta dar mulţumită dobitocilor care cred că umbrela-i chestia aia cu patru roţi care merge pe benzină sau motorină, a devenit ceva de-a dreptul banal să faci o oră jumătate dintr-un cartier rezidenţial până-n centru. Asta, în condiţiile în care, pedalând alene pe bicicletă ca un hipopotam în miniatură ce sunt, pe exact acelaşi traseu fac o jumătate de oră.

Unde mai pui că poate aşa încurajăm pe bune folosirea mijloacelor de transport alternative sau ale celor în comun – în caz că nu s-a prins nimeni până acum, campaniile din autobuze-s cam degeaba (îmi permit o paranteză mai lunguţă: apropo de campanii în autobuze, de-acum am să evit cu orice preţ farmaciile catena – e de-a dreptul sadic să repeţi clipul ăla anost cu cântecelul lui peşte din 10 în 10 minute, în timp ce “publicul” fierbe de nervi pentru că-i blocat în trafic), fiind adresate fix ălora care deja folosesc transportul în comun, iar cele de pe la televizor/din publicaţii au acelaşi efect ca o frecţie la piciorul de lemn.

Notă: aici vorbesc doar de situaţia din bucureşti, deşi sunt ferm convins că ideea e perfect aplicabilă şi prin alte oraşe.