Monthly Archives: August 2010

Frustrări cu greutate

Atunci când eşti mai rotofei decât majoritatea, cel mai tare doare nu atunci când te loveşti de mentalităţile de viţei echipaţi cu ochelari de cai ale unora, nici când oboseşti mult mai repede decât normal (de când cu bicicleta, am reuşit să dau jos câteva kilograme şi mă simt fantastic), ci atunci când intri în ditamai magazinul de haine şi nu găseşti o pereche de pantaloni scurţi pe mărimea ta.

În cazul de faţă, vorbesc de C&A-ul din AFI Palace şi din Militari Shopping.

În Cora

Acum câteva zile, în timp ce mă benoclam la un raft cu spray-uri, roll-on-uri şi stick-uri, apare lângă mine un bătrânel cu un copil de mână, analizând, la fel de atent ca mine, produsele afişate.

După câteva secunde, însă, moşulică ăsta al nostru se prinde că nu are ce căuta la deodorante, trece pe lângă mine şi se înfige cu ambele mâini în rafturile de parfumuri. Acolo miroase vreo patru-cinci capace şi, când îşi găseşte aroma preferată, aplică vreo 6-7 fâs-uri pe el şi 2-3 pe copil, după care pleacă liniştit de acolo, lăsând în urma lui o dâră groasă de parfum.

Acu’ mie nu mi-e moş şi de obrazul lui lipsă – oamenii în vârstă nu mai au cum fi educaţi. Mă gândesc totuşi că el, ca adult, e un exemplu pentru mucosul din clasele primare care-l ţinea de mână. Aşa că mă întreb ce a învăţat nepoţelul de la el. Că nu e bine să furi? Că, pentru a putea avea ceva, trebuie să munceşti? Sau că, atât timp cât nu te prinde nimeni, e în regulă să bagi mâna în buzunarul altuia (tehnic, nu e mare diferenţă între moşneag şi un rahat cu ochi care fură-n autobuz)?

Oamenii-etichetă

Astăzi, după ce a coborât din lift la etajul ei, o vecină mai în vârstă m-a întrebat: “Şi, cât ai dat până la urmă pe apartamentul ăla?” Direct în faţă, fără “bună ziua”, fără să se prezinte, fără să-mi ureze bun venit, fără să mă întrebe din ce colţ al ţării am ajuns aici, fără nimic. Doar atât o interesa, cât am dat eu pe apartament.

I-am spus că nu e treaba ei şi că, dacă vrea să ştie cât mai costă un apartament în zilele astea, să arunce un ochi pe anunţuri. Nu ştiu dacă am greşit zicându-i asta sau nu, dar mi s-a părut puţin cam deplasată curiozitatea ei vis-a-vis de cheltuielile mele. Da, puteam fi mai diplomat, dar pentru ce?

După nişte zile de biciclit

ITP-ul se face doar de formă. Sunt prea multe maşini care ori au manetele de semnalizare lipsă, ori becurile arse, ori pur şi simplu nu-s dotate cu semnale. Trebuie să fie o defecţiune tehnică, zic; refuz să cred că şoferii sunt atât de dobitoci încât să uite să dea semnal înainte de a schimba direcţia de mers.

Oglinzi? La fel ca semnalele; ori îs sparte, ori îs strâmbe, ori unghiul mort e suficient de mare încât să ascunzi în el vreo două-trei camioane.  Asigurare înainte de a pleca de pe loc? Haha, vise, monşer.

E ceva absolut normal să faci la dreapta de pe banda doi sau trei. Sau să faci la stânga de pe banda 1. Sau să mergi înainte cu semnalul de dreapta/stânga aprins. Sau să-mi tai faţa, că deh, dă-l naibii de biciclist, se opreşte el undeva, cumva. Sau să mă trimiţi în origini şi să mă inviţi pe trotuar din cauză că eşti prea chior să vezi ditamai animalul care pedalează pe banda 1 (apropo, dpdv legal, bicicliştii nu au ce căuta pe trotuar în absenţa unei piste speciale amenajate acolo).

Bicicliştii care nu respectă regulile de circulaţie. I-aş bate cu pompa până când le-aş învineţi fiecare centimetru de piele. Apoi, le-aş lua fiecare os la trosnit. Nu de alta, da’ măcar să fie făcută treaba manual, metodic, nu la întâmplare de vreo maşină care circulă regulamentar (pe cât de regulamentar se circulă-n Bucureşti). Se trece pe roşu, nu se acordă prioritate, intersecţia se traversează pe trecerea de pietoni, se merge pe stradă şi trotuar ca şi cum pe bicicletă ai fi în acelaşi timp şi vehicul şi pieton (da, cât timp eşti cu ochii-n patru şi realizezi că nu trebuie să incomodezi pietonii, e ok să mergi pe trotuar, dar nu e ok să faci slalom sau să sari ca dobitocul de pe trotuar pe stradă şi vice-versa).

Pietonii care traversează de-am-boulea, la 10 metri de trecere, pe trecere dar pe roşu, la mama dracului, pe mijlocul bulivardului (de exemplu, dobitocii care traversează aiurea Bd Magheru la oră de vârf).

Pietonii care aşteaptă la trecere pe mijlocul primei benzi şi care, atunci când sunt claxonaţi, ori te înjură, ori se uită năuci la tine fără să facă nimic, de parcă nu ar pricepe ce naiba cauţi tu pe bucata lor de stradă. Foarte puţini sunt cei care chiar se trag înapoi pe trotuar.

Pistele pentru biciclete, atât de mult înjurate de pietoni, biciclişti şi şoferi (că, în teorie, nu mai au cum să-şi lase maşina pe marginea drumului). E bine că există şi că cineva s-a gândit să le facă. E rău că nu au fost făcute cu cap. IMHO, ar fi trebuit îngustate puţin benzile auto, trasate pe asfalt (nu pe trotuar – aşa scăpând de problema pietonului rătăcitor) şi izolate de restul străzii prin stâlpişori plasaţi din metru în metru. Sau, pisici, nu zic că soluţia asta e cea mai bună. Da’ e plin netul de idei mult mai răsărite decât benzile galbene trase aiurea pe trotuar de autorităţi.

Apropo de autorităţi şi piste de biciclete, poliţia nu-şi face datoria. Pe Regina Elisabeta sunt şiruri-şiruri de posibili contribuitori la bugetul prin amenzi, toţi parcaţi fără nicio problemă pe benzile de biciclete. Drept dovadă, în fiecare zi, un dobitoc îşi lasă Touaregul parcat de-a latul trotuarului din faţa Facultăţii de Drept, încurcând atât pietonii cât şi bicicliştii. Dacă cineva i-ar aplica o amendă micuţă timp de o săptămână, să zicem, oare ar reuşi să-şi găsească un alt loc de parcare?

***

Sunt şi lucruri bune, desigur. Şoferi care-ţi acordă prioritate, care-ţi fac loc pe marginea străzii (deşi nu prea aş avea ce căuta pe acolo), pietoni care, deşi merg pe pista de biciclete (hai, sincer acum, uneori pista aia e cât tot trotuarul) dar care sunt atenţi şi se dau la o parte dacă te văd sau dacă-i claxonezi (scurt, nu ca istericul). Da’ sunt cam rare. Rare – rare.