De regulă mi se cam rupe când e meci; nu am nici “microbul”, şi nici nu-s un atârnache dornic de a avea subiect de discuţie cu ‘ăi de la muncă în ciuda faptului că n-am nicio tangenţă cu fotbalul.

Toate bune şi frumoase, numai că vecinii din cartier ţin neapărat să-mi aducă aminte când le joacă echipa preferată (de fapt, cred că orice echipă e bună – important e să se alerge unii cu băşica pe teren), dând televizorul taaaaare de tot şi urlând ca animalele pe geam de fiecare dată când un ameţit dă (sau e pe aproape de a da) cu mingea-n poartă.

Apropo de asta, ăsta e unul dintre motivele pentru care nu suport fotbalul. Apoi, pentru a putea spune că-ţi place un sport, trebuie să te poţi proiecta în locul sportivilor (bine, cel mai bine ar fi să-l şi practici, da’ parcă-i mai bine să stai tolănit pe canapea cu berea-n mână şi covrigelul între dinţi), iar eu, cu toată rotunjimea mea, numai alergând pe-un teren timp de 90 de minute nu mă văd.