Monthly Archives: June 2010

În serviciul clientului – RPM Sports

RPM Sports este numele firmei Irlandeze care produce Powerball-ul. Powerball-ul este un giroscop de mână, care… eh, da’ mai bine daţi click pe link-ul de mai sus şi vă prindeţi voi ce şi cum.

În acelaşi stil cu Zippo, toate Powerball-urile au garanţie pe viaţă, indiferent de natura defecţiunii. Cu alte cuvinte, dacă eşti dobitoc şi scapi “jucăria” pe jos, cel mai probabil vei putea primi o piesă de schimb (pentru că da, dacă-l scapi – mai ales în timp ce funcţionează – se strică). Eu, în ultimii patru ani, nu a trebuit să apelez la ei decât de două ori, de fiecare dată pentru înlocuirea unor piese roase de uzura normală.

Sistemul folosit de băieţii ăştia e simplu şi la obiect: completezi un formular şi, în maxim 48 de ore, primeşti un răspuns pe adresa de e-mail introdusă mai devreme, mail în care ori ţi se cer mai multe detalii, ori ţi se spune că pachetul a fost livrat. Personal, întotdeauna mi s-a răspuns în mai puţin de o oră. Totul, simplu, rapid şi curat, fără să încerce să-ţi bage beţe în roate, fără să te trateze ca ultimul rahat, fără să-ţi răspundă în două-trei zile. De fapt, mie mi-au răspuns, în ambele cazuri, în mai puţin de două ore.

Ca o mică paranteză, când spun livrat, mă refer la împachetat-etichetat-băgat în furgonetă. Ca dovadă: când am completat ultima dată formularul, mi s-au împleticit degetele şi am greşit adresa de livrare. Am observat greşeala abia când am primit mail-ul de confirmare, mail căruia i-am răspuns în ~ 5 minute după primire. Când a ajuns pachetul la mine, a venit cu două etichete – cea cu adresa greşită dedesubt, cea cu adresa ok deasupra.

Apropo de timpul petrecut pe drum. Prima dată mi-a ajuns plicul în aproximativ o săptămână. Acum, doar în 4 zile. Chiar două, de fapt, că în weekend poşta parcă nu lucrează. Patru zile, tocmai din Irlanda pââââââână-n curu europii, în Românica. Plus că toate taxele poştale au fost plătite de ei; eu nu a trebuit să scot nicio leţcaie din buzunar.

Toate astea, în condiţiile în care celor de la Fan Courier le-a luat două săptămâni să-mi livreze monitorul din Bucureşti până-n Botoşani. Două. Săp-tă-mâni. Nu mai spun de nesimţiţii care nu-ţi acordă garanţie fără ambalajul original, de ăia care niciodată nu repară echipamente pe motiv că, orice s-o întâmpla, e din vina ta sau, mai bine, de cei care, în loc să-ţi înlocuiască placa de bază defectă de la un laptop, scriu pe devizul de reparaţie că au înlocuit pasta termică (!!!).

În fine. Kudos RPM Sports!

În contrast total, zilele trecute am chemat pe cineva să-mi repare/cureţe aparatul de aer condiţionat. Înainte de asta, am trimis mail la 5 sau 6 firme, dintre care numai una mi-a răspuns – cea care a şi primit banii, de altfel.

Echipamentul nu face nimic

Zilele trecute, am văzut prin autobuz un nene cu o jucărie tare-tare frumoasă: un hasselblad cu spate digital (un Phase One, nu ştiu de care), grip, blitz şi ceva obiectiv wide pe el. Omuleţul avea o moacă de pozar old-school şi era îmbrăcat cu o jachetă pe care scria hasselblad. În fine, impresionant. Genul ăla de impresionant care-ţi creează aşteptări înalte pân’ la cer. Adicătelea aşteptări de genul “wtf eu nu am să pot face niciodată aşa ceva!!!!111one” (în sensul bun).

Eh, tot regretând că nu am pescuit aparatul din geantă pentru a-i face o poză, îmi vine ideea să-l caut pe net; dacă tot avea jachetă cu hassy, e foarte posibil să fie foarte pasionat de marca asta (să nu-i spun fanboy) şi să se fi înregistrat pe ceva site-uri de fani. Aşa că-l caut, pentru început, pe site-ul hasselblad, în secţiunea utilizatorilor de hassy. Unde-i găsesc poza la profil. Din prima. Cu tot cu link către portofoliu. Dezamăgitor.

În fine, nu e treaba mea să spun dacă pozele omului îs sau nu de câcat. Numa’ că nu-s pe gustul meu. Deloc.

Am mai spus asta aici şi aici. Sunt oameni cu compacte care mătură pe jos cu majoritatea utilizatorilor de DSRL sau de alte aparate de fiţe. Sunt unii care nu mai folosesc nimic altceva decât camera de pe telefon şi care-şi expun lucrările peste tot. Sunt unii care nu au nevoie de Hasselblad, Bronica, Mamyia, Rollei sau alte nave spaţiale, ci doar de, aşa cum Cătălin foarte bine zicea, o Holga şi un bec chior.

Realizez că asta e a 3-a oară când bat tastatura pe tema asta. De ce mă repet, nu ştiu. De fapt ştiu, da’ nu vreau să recunosc.

O confirmare a faptului că, în continuare, televiziunea românească e de tot căcatul

Astăzi, a fost un cutremur care, din păcate, s-a simţit uşurel şi prin Bucureşti. Slăbuţ, un hâţa-hâţa micuţ care nici măcar n-a fost băgat în seamnă de toată lumea.

Buuun. Imediat după cutremuraş, am pornit televizorul din birou (era după 18:00, eram în afara programului, la revedere) şi am dat pe Antena 3, să vedem dacă se spune ceva de zgâlţâială.

La televizor, o individă-l întreba pe un nene de la Institutul National pentru Fizica Pamantului (cred) dacă e ‘ăl mare sau nu (cutremurul, adicătelea). Tipul zice că nu, că astfel de activităţi sunt absolut normale în Vrancea, că nu vor fi replici majore, că totul e în ordine, că-n Bucureşti s-au simţit doar vreo 3 grade (Richter, cred), etc. Cu toate astea, madam prezentatoarea îl întreba în continuare dacă chiar nu este niciun pericol pentru oameni, dacă nu cumva ar trebui să se alarmeze, dacă vor fi replici majore, dacă… dacă.. dacă. Toate întrebările, mânate parcă de o dorinţă tâmpită de a insinua că ceea ce s-a întâmplat ar fi fost ceva extraordinar şi că românica e ameninţată de un cataclism iminent. Domnul de la telefon, la fel de calm ca înainte, repeta implacabil poezia de mai sus: totul este normal.

Toată povestea, o ştire care în mod normal, la un post de televiziune profi, ar fi sunat ceva de genul “Un cutremur de magnitudinea q a avut loc în Vrancea, la adâncimea de ţ metri. Cutremurul s-a simţit în oraşele Y, Z, X. Nu se aşteaptă replici majore”. Nu, ştirica asta s-a întins 15-20 de minute, de-a lungul unei pseudo-emisiuni încropite pe genunchi, în cadrul căreia aceleaşi informaţii se repetau la modul cel mai ridicol: o idioată care spera să smulgă cu forţa, de la cel aflat pe fir, măcar un fum de băşină senzaţională, în timp de respectivul individ spunea, în continuu, că nu e absolut niciun motiv să ne dăm paranoia pe faţă şi că niciun bloc nu va pica de la ceea ce, practic, este doar un pârţ Vrâncean.

Da’ tanti insista şi insista şi… vorba unui coleg de serviciu: mă întreb cine dracu’ le permite ăstora care, în mod normal, nu ar trebui să facă nimic altceva în afară să citească de pe un prompter, să vorbească la liber?

În loc de încheiere, stau şi mă gândesc că, totuşi, un post TV prezintă doar ceea ce este cerut de publicul său. În caz contrar, nu s-ar uita nici dracu’ la emisiuni, iar postul ar muri de foame, aşa că ceea ce vedem prezentat la tv ar trebui să fie o oglindă aproape perfectă a consumatorului român de media. Din păcate, eu, de fiecare dată când pornesc un televizor şi-mi înfig retina într-o producţie carpato-danubiano-pontică, nu văd decât oglinda unui individ neinformat, credul, tâmpit, retardat, pasionat în special de senzaţionalul superficial şi de câte flatulaţii pot scoate vedelete de carton ale mirificelor noastre plaiuri mioritice.

Sunt şi excepţii, ştiu. Apropo de asta, mă mir că Teleenciclopedia, cunoscuta emisiune de pe TVR, a reuşit să împlinească, anul ăsta, 45 de ani şi 2222 de emisiuni. La cât mai mulţi ani şi emisiuni!