Monthly Archives: March 2010

Plata întreţinerii

Citind pe la Etherfast, mi-am adus aminte că, de vreo 2 săptămâni, mă tot chinuiesc să plătesc întreţinerea.

Nu e vorba de uitat, că am banii pregătiţi în sertar şi memento-ul la avizier (că dau cu ochii de el de fiecare dată când intru-n scară), numai că nu reuşesc să dau de administratorul blocului pentru a putea face plata.

Să explic procedura: la jumătatea lunii şi cu o zi înainte de sfârşitul acesteia, madam administrator se instalează în ghereta ei din casa scării. Programul de funcţionare e gândit numa’ bine – de la 17 la 19. Având în vedere că mie îmi este imposibil să ajung mai devreme de 19:30 acasă, iar administratorul de multe ori nu stă nici măcar până la 18:30… e cam clară treaba.

Buuuun, acum ceva vreme, am aflat de la un coleg de serviciu cum că el plăteşte de acasă, prin internet-banking, direct în contul asociaţiei de proprietari. Frumos şi civilizat, îmi spun. Internet-banking am şi eu, asociaţia trebuie să aibă un cont bancar deschis pe undeva, aşa că n-ar trebui să fie nicio problemă, nu?

Luna trecută, după ce am reuşit să o conving pe madam administrator să vină special pentru a încasa întreţinerea mea, mă apuc s-o iscodesc în legătură cu posibilitatea plăţii direct în contul bancar:

– Ştiţi, ne-ar fi mult mai comod să nu alergăm unul după altul pentru a plăti întretinerea. Ce-ar fi să-mi daţi contul asociaţiei, iar eu să plătesc direct acolo, prin OP?
– Aaa, păi nu avem aşa ceva, nu se poate.
– Nu e posibil, sunteţi asociaţie, trebuie să aveţi un cont bancar. Şi oricum, nu e ca şi când nimeni nu ar face aşa. Ştiu personal două cazuri în care proprietarul poate plăti pe internet, în contul asociaţiei.
– Da, da, aveti dreptate, dar la noi nu se poate plăti aşa.
– De ce?
– Comisioane, cheltuieli, nu e deloc comod… mai bine plătiţi când ne întâlnim şi asta este…
– A, păi dacă din cauza comisioanelor nu se poate, vă transfer eu cu 2 lei mai mult, să nu aveţi probleme la ghişeu.
– Da, da, aveţi dreptate. Eu nu ştiu acuma… vorbiţi cu preşedintele.

Preşedintele, un moşulică pe la 80 de ani, ia-l de unde nu-i. De două luni încerc să dau de el, şi niciodată nu e de găsit.

Până una-alta, cât timp a stat articolul în draft-uri, am reuşit să plătesc întreţinerea. De data asta chemat-o pe madam la “casierie” pe la ora 20 şi ceva. Sincer să fiu, îmi pare rău pentru ea, nu-mi stă în caracter să ţin oamenii pe drumuri, dar dacă nu vrea nu se poate să simplificăm procedura, eu nu o să pot ajunge după programul ei şi ea, în continuare, va fi deranjată de mine pe la 19:30-20 sau în weekend. Ghinion.

Şi când te gândeşti că unii nu doar că pot plăti pe net, ci au şi blog pe post de avizier electronic. Dar deh, trebuie să ai administrator de 27 de ani, nu o tanti ameţită care se ascunde după pantalonul preşedintelui de 80 de ani.

Circuitul materiei în natură

Un nene, în metrou, cu un HTC într-o mână (posibil Diamond) şi cu stylus-ul în cealaltă, foarte absorbit de ceea ce se întâmpla pe ecranul telefonului (stăteam faţă-în-faţă, aşa că nu am nici cea mai mică idee ce făcea de era atât de atent):

Din când în când, dădea câteva click-uri pe ecranul telefonului cu stylusul, îl băga puţin în gură, îl scotea, îl ştergea taticos de mâneca hainei, îl înfingea sub unghii şi curăţa o bucată de jeg de pe acolo, mai dădea câteva click-uri pe ecranul telefonului, îl băga din nou în gură… tot aşa, până la Victoriei, unde era să uite că mai trebuie să şi coboare.

Toate operaţiunile, cu acelaşi capăt al stylusului. Smartphone, dumb user.

Eu sunt bun şi ştiu de toate, ăia de dinainte e proşti

Până acum, de fiecare dată când întâlneam oameni care se lăudau că-s pricepuţi la toate dar care, în realitate, nu ştiau să facă absolut nimic cum trebuie, îmi sărea muştarul şi făceam ca toţi dracii. Eh, în ultimul timp am învăţat să am grijă de neuronii mei – ştiţi şi voi că nemernicii ăştia mici n-au chef să se regenereze – şi nu mă mai enervez atât de uşor. Am descoperit că e mult mai distractiv să mă amuz, să râd pe seama lor.

Una dintre caracteristicile de bază ale meşterilor buni la toate – şi cea despre care voi vorbi în postarea asta – este că orice a făcut ‘ăl de dinainte e prost, iar el, mesterul de acuma, ştie să facă totul mult mai bine – vă daţi seama că, la aşa un ritm de perfecţionare, nici cel mai şcolit inginer neamţ n-are cum să-i facă faţă unui meşter român de ultimă generaţie.

Desigur, nu contează că defecţiunea se datorează uzurii normale, defectelor de fabricaţie ale materialelor folosite, sau dezastrelor naturale. Nu contează nici că nu există încă o defecţiune – ochiul ager al meşterului vede imediat dezastrul iminent, iar gura lui te atenţionează din timp că-n curând va trebui să apelezi la el pentru o reparaţie capitală.

Când în curând, întrebi tu? Şefu’, îţi spun io că nu mai are mult, spune el, în timp ce ajută ţeava ruginită cu un ciocan, poate-poate crapă mai repede (treabă făcută de un nenică instalator pe când stăteam în chirie).

Acum ceva vreme, pe când eram departamentul IT într-o oarecare reprezentanţă auto, mă amuzam de fiecare dată când treceam prin service şi prindeam bucăţi din mormăielile mecanicilor, mormăieli care, ca printr-o minune, deveneau mai uşor de descifrat atunci când, din greşeală, nimereau pe lângă maşină şi proprietarii.

Cred că e clar că ‘nea mecanicu înjura cu patos fostul meseriaş care şi-a bagat nasul sub capotă, chiar dacă gigelul nostru lucra la partea mecanică, în timp ce treaba făcută prost era la electrică, nu?

“Mamă, futu-i morţii mamii lui de dobitoc care a izolat cablul ăla cu doar două rânduri de izolir! Păi, nu ştie că se folosesc patru? Zgârcitu’ pulii mele!” – mai stângea o piuliţă, mai monta o bucată din evacuare şi-l auzeai din nou – “Vai, ce ţăran a schimbat ultima oară uleiul la motor! Păi, cum naiba să strângi aşa de tare capacul?”

Ca o mică paranteză, cred că majoritatea mecanicilor pe care i-am cunoscut ştiau cu precizie dacă o piuliţă sau un căpăcel e strâns prea tare sau prea puţin. Cum? Dracu’ ştie. Revenind…

Alt exemplu, instalatorul care a venit să repare ţevile după ce am reuşit să inund vecinul de sub mine. Clasic: şi-a băgat nasul pe sub chiuveta din bucătărie, a tras câţiva dumnezei, s-a întors brusc către mine şi mi-a spus, plin de nervi, că toţi cei care au lucrat acolo înaintea lui acolo au fost proşti. Toţi, chiar şi ăla de a aşezat faianţa pe perete:

“Ce, a folosit ţeavă ics? Nu e bună, trebuia folosită ţeavă ţî cu îmbinări y. Aaaa, păi nu robineţi dintr-ăştia trebuiau puşi. Ia uite cum îs rosturile la faianţa asta.” Apoi, ca în bancul cu porcuşorul isteric care s-a apucat de chirurgie: “Nu e bine nimic! Trebuie schimbat totu’ aici!!!”

Mă mir că nu s-a luat şi de electricienii care au făcut instalaţia sau de muncitorul care a turnat betonu (deşi nu mai avea mult şi ajungea şi-acolo).