Monthly Archives: March 2010

Ameţita din metrou

În seara asta, cu o staţie sau două înainte de Eroilor:

Ea: Nu vă supăraţi, trenul ăsta merge spre Grozăveşti?
Eu: Nu, spre Preciziei. Gândindu-mă să fiu de folos, adaug: Pentru Grozăveşti trebuie să cobori la Eroilor şi să iei trenul înspre Gara de Nord.
Ea: Păi cum sa cobor, nu merge spre Preciziei?
Eu: Ba da, da’ Preciziei este în Militari.
Ea: Da, ştiu. Înseamnă că nu trebuie să schimb?
Eu: Scuze, am avut impresia că vreţi să mergeţi spre Groză…
Ea: A, nu, întrebasem dacă merge la Grozăveşti pentru că voiam să ştiu dacă trebuie să schimb sau nu.
Eu: *facepalm*

Din seria duminică, ea votează (tot din campania aia: 1 şi 2), sau “cum să te scarpini la urechea stângă cu mâna dreaptă”.

Căciuliţele diavolului!!111one

Căciuliţele cu GAP în mijlocul frunţii. Alea din ceva-care-seamănă-cu-polar-ul (metarialul, nu Fram), cu marginea îndoită, de arată ca o boneţică, care sunt sigur că nu-s originale ci făcute pe-un vapor chinezesc în drum spre Europa de Est şi cumpărate din Dragonul Roşu.

Ei, de fiecare dată când văd o tanti cu un hahat dintr-ăla de căciuliţă pe cap, îmi imaginez că m-apuc să o dau cu capul de toate barele din autobuz, c-o pun pe şina de tramvai sau că îi car coate-n burtă în aglomeraţia din metrou. După aia, îi iau căciuliţa aia plină de sânge de pe cap, o umplu cu kerosen şi îi dau foc. După ce arde cum trebuie, repet până când transform în scrum toate căciuliţele din lume. Apoi strâng cenuşa rezultată din arderea acestora, mă duc la ruşi, într-o fabrică de diamante artificiale, o pun într-o presă şi-o strâng atât de tare încât o transform într-un diamant jegos. Pe care-l sparg apoi într-o mie de bucăţele mici-mici-mici de carbon cristalizat, cu cel mai mare baros pe care-l pot ridica.

E timpul să mă duc să-mi fac revizia psiho-cucu?

P.S. N-am găsit poză pe net, că nici Google-ul nu cred că le suportă.

P.P.S. Cre’ că mi se trage de la şocul pe care l-am avut astăzi dimineaţă. Ăla cu vremea.

Mi-ai ars pilota!

Astăzi dimineaţă, mă anunţă don’şoara prietenă că stimabilul domn vecin de dedesubt (cel care a avut norocul să fie inundat acum ceva timp de o ţeavă şpartă de la mine din apartament) s-a înfiinţat la uşa noastră şi a început să facă tam-tam că cică i-am fi ars pilota cu ţigara.

Nefumătorul de mine era la muncă, aşa că primii suspecţi din bătătură au fost don’şoara prietenă şi domnul coleg de apartament (care e bătut în cap şi fumează în continuare în camera lui, deşi i-am spus de o mie de ori să-şi mişte curul leneş pe balcon, că intră mirosul în pereţi şi că, după ce o să zboare de aici, nicio zugrăveala zugrăvelilor n-o să mă scape de putoare. Bun, el spune că nu, da’ oricât de înfundat mi-o fi nasul, oricât de mult o sta el întins pe geam şi oricâte beţişoare parfumate ar arde el în cameră, tot se simte mirosul). Revenind. Cum nenea coleg de apartament era şi el pe la muncă la ora aia, singurul suspect rămas… don’şoara.

Sus-numita i-a explicat frumuşel că la noi nu s-a mai fumat pe balconul din apartament de vreo 2 săptămâni (asta pentru că în ultimul timp am avut tot timpul ţoale la uscat, aşa că i-am expediat pe fumători pe balconul de pe casa scării – da, este balcon ş-acolo) dar că, în orice caz, mulţumită invenţiei numită “scrumieră”, de la noi nu se aruncă muci pe geam. Mucuri, pardon. De ţigară. Cu alte cuvinte, du-te nene şi te învârte. Nenea, după ce a mai făcut puţin scandal, s-a întors şi a început să coboare scările. După 2 trepte, ezită puţin şi spune “de parcă n-ar fi fost de ajuns ca m-aţi inundat”.

Poate aş fi ignorat tot episodul ăsta şi nici măcar nu m-aş fi obosit să scriu ceva, dacă nu ar fi scos pe gură ultimul rahat. Spunând chestia asta, dom’ vecin a demonstrat doar că e un dobitoc cu “obitoc” mare. Când a fost problema cu inundaţia, reuşisem să ne înţelegem cu pocinogul şi rămăsese totul ok. Nu e ok să te apuci să dezgropi o problemă moartă – decât poate dacă eşti hoţ de morminte, caz în care se acceptă, având în vedere că asta e “meseria” ta. Dar în relaţiile normale, ce e încheiat, rămâne naibii încheiat.

De fapt nu ăsta e singurul motiv. Mai e şi problema că, la bloc, mai sunt şi alţi vecini. Unde mai pui că mai există şi o chestie numită vânt, care are prostul obicei să ducă lucruri uşoare dintr-o parte-n cealaltă. Ca de exemplu mucuri de ţigară. Sau scrum. De ce a venit nenea ăsta ţintă la noi? În apartamentul ăsta sunt oare singurii fumători din zonă? Avem noi faţă de piromani? Sau poate că are impresia că noi am fi vreun soi de molimă Egipteană şi, dacă tot l-am trecut prin apă, trebuie neapărat să-l pedepsim şi cu foc? Urmează broaştele care sar din aparatul de aer condiţionat, sângele la robinet, păduchi-n saltea, muşte-n loc de parchet şi o molimă care să lovească-n animalul de companie.

Nu e ok să tragi concluzii nefondate. Deloc.

Of, of, futu-i pilota dracu’…

8 Martie

Ştiu că fiecare sărbătoare are o latură mai mult sau mai puţin comercială. Deşi nu-mi convine, înţeleg şi accept lucrul ăsta. Singura problemă este că hotarul dintre acceptabil şi exces este unul foarte îngust, foarte uşor de sărit din greşeală.

Acum, sincer să fiu, probabil nu aş scrie rândurile astea dacă nu mi-aş fi adus aminte că o florăreasă mi-a cerut, de 1 Martie,  6 lei pe un fir de lalea. Bun, am reuşit să negociez preţul, am băgat trei fire-n 9 lei dar, în timpul negocierilor, am fost făcut sclav, scârţar şi că mă înjosesc dacă mă “ţigănesc” pentru 3 lei. Românul se ţigăneşte, alţii negociază – depinde din punctul cui de vedere priveşti problema.

Acum, dacă tot am fost făcut cu ou şi oţet, ar trebui să-mi permit şi eu s-o fac pe florăreasă în fel şi chip, nu? N-am s-o fac, dar am să-mi aduc aminte că, în alte ogrăzi, moda capitalistă spune că în preajma sărbătorilor ar trebui să se ofere reduceri. Nu să se mărească preţurile şi nici să se dubleze. E şi logic, la o adică. Preturi mai mici înseamnă mai multe rahaturi vândute, mai multe chestii vândute înseamnă mai multă marfă rulată, ceea ce se traduce în profituri mai mari atât pentru comerciant cât şi pentru producător.

Doar la noi în ţară am văzut moda cu scumpitul lucrurilor în preajma sărbătorilor. Doar la noi, înainte de Crăciun, carnea ajunge la preţuri de pun în cui pofta oamenilor cu venituri mai modeste. Doar la noi, înainte de Paşte, un ou poate costa dublu faţă de cât e normal.  Doar noi cerem preturi prohibitive la flori şi bijuterii, nu o dată, nu de două ori pe an, ci de două ori în Februarie (că deh, şi Dragobetele începe să aibă, uşor-uşor, iz de comercial) şi de două ori în Martie.

În fine, n-are rost să mă mai enervez, că stric frumuseţe de sărbătoare – am dat suficient cu mucii-n baltă mai sus; când ar fi trebuit să scriu un elogiu de ţşpe paragrafe pentru femei, eu m-am luat de florărese şi de hafaceristul rromân.

Aşadar, cu barba-n piept, privirea-n vârful ghetelor şi mâinile la spate – aşa, ca un şcoler muştruluit de învăţătoare – vă urez un umil “La Mulţi Ani”!

Bun, acu’ că am scăpat de asta, să ne întoarcem la berea noastră. :D

Bucureşti, micul Paris

Citind prin feed-uri, dau de o postare de pe blogul ParisDailyPhoto – o poză cu o copertă a unei reviste franceze, însoţită de o un scurt text în care autorul încearcă să explice de ce francezii urăsc parizienii.

Pe scurt, problema e că, la fel ca majoritatea celor care locuiesc sau lucrează într-o capitală a unei ţări, parizienii au tendinţa de a fi ceva mai neprietenoşi, snobi, egoişti, grăbiţi, superficiali, stresaţi decât cei din restul ţării. Asta, în principal din cauza ritmului mult mai rapid în care lucrurile se mişcă în oraşele mari.

Sună cunoscut? Ah, păi oui, le bucureştean îi exactement la fel.

Pentru a întâri cele de mai sus, ca un soi de bonus, avem, pentru cei care încă au impresia că rromânia e cea mai de căcat ţară şi că pe alte meleaguri umblă covrigii cu câini în coadă; aşa cum spuneam, avem neşte reclame care, deşi par a conţine secvenţe din cotidianul mioritico-miticesc, sunt cât se poate de franţuzeşti.

Aşa că, mes amis, putem fi fericiţi; capra vecinului moare şi ea, tensiunile dintre cei care locuiesc în capitala unei ţări şi cei din provincie sunt absolut normale, iar neciopliţii, nesimţiţii, bădăranii, miticii, verzele degerate sau cum vreţi voi să îi numiţi, se găsesc peste tot, nu doar la noi în ogradă.