Monthly Archives: February 2010

teacup.ro – primele impresii

De teacup.ro ştiu de câteva zile, mai exact de când a fost anunţat pe bookblog.ro. Plăcându-mi ideea şi dorind să văd mai în detaliu despre ce este vorba, mi-am făcut şi eu cont.

Din câte-mi dau seama, e un soi de reţea socială destinată celor cărora le place să bea ceai şi să citească (altceva în afară de click, cancan şi numerele de telefon de pe pereţii toaletelor din baruri). :)

Pe foarte scurt, pot adăuga cărţi care nu-s încă în sistem, pot spune ce am citit, ce vreau să citesc şi ce citesc acum. Pot citi şi scrie recenzii sau păreri despre o carte. E şi un soi de agonia.net, fostul poezie.ro, adică un loc unde aş putea publica propriile-mi povestiri, poezii, eseuri, etc. Ar fi mişto să se dezvolte mai multişor şi-n direcţia asta; ar prinde destul de bine un sistem mai bine făcut decât site-urile menţionate mai devreme.

Ideea e bună, îmi place şi cred că va prinde. După ce va fi finisat, desigur, că este plin de bug-uri – încă din primele 10 minute de utilizare am descoperit câteva destul de măricele:

1. Nu suportă diacritice cum trebuie – am avut probleme cu ă-ul din numele meu la crearea contului;
2. Unele cărţi apar atât la “citite” cât şi la “vreau să citesc”, deşi nu au cum face parte decât dintr-o categorie;
3. Nu pot vedea lista completă a cărţilor adăugate la “citite” în profilul meu;
4. Când vrei să adaugi o carte, în caz că uiţi să completezi un câmp şi apeşi pe “salvează” tot formularul se resetează;
5. Sunt o groază de intrări duplicat. Exemplu aici şi aici cu ISBN identic – pentru evitarea situaţiilor de genul, ar fi util să se facă o căutare în baza de date după acesta iar, în caz că este deja introdus, să se afişeze un mesaj de eroare.
6. Nărav prins de pe când eram editor DMOZ: nu suport site-urile care, la secţiunea contact nu au decât un formular infect (app, un mail de confirmare după trimiterea mesajului ar fi mai mult decât bine-venit). Prefer o adresă poştală, un e-mail, telefon, id de mess, twitter, blog personal, etc. Da, îl consider bug.

Desigur, este beta, aşa că se scuză.

Din seria “Aşa da!” – Cum închizi un cont la BCR

Dat fiind că mi-am mutat toţi banii la ING (şi AlphaBank, dar grecii-s doar pentru credit), e şi normal să renunţ la celelalte conturi şi bucăţi de plastic inutile din portmoneu.

Dacă la BRD m-am lămurit cum stă treaba (am apucat să-mi închid doar contul de economii – cardul încă e activ), felul în care reacţionează BCR-ul în faţa provocărilor ridicate de dificila operaţiune de închidere a unui cont îmi era total necunoscut.

Bun, astea fiind zise, într-o pauză de masă mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am deplasat fizicul spre cea mai apropiată sucursală BCR. Intru în bancă, mă duc la un birou ce părea a fi liber, spun ce vreau, mi se dă un formular şi, din cauză că angajatul se ocupa deja de un client (nu observasem haina lăsată pe spătarul scaunului) sunt rugat să-l completez în timp ce aştept să se elibereze unul dintre colegi.

După ce am completat formularul şi am aşteptat vreo 20 de minute, îmi vine şi mie rândul. Pun pe birou formularul, actul de identitate şi cardul. Angajatul le ia, se duce la copiator, îşi face copiile, se întoarce, butonează ceva la calculator, îmi semnează şi ştampilează cererea, la revedere, contul a fost închis.

Cum, spun eu în timp ce fac ochii mari, nu e nicio problemă dacă am deschis contul la altă sucursală? “Nu, au fost probleme de genul ăsta în trecut, dar s-au rezolvat. Acum nu mai contează unde v-aţi deschis contul.”

Timp total petrecut în faţa biroului? Maxim 5 minute. Frumos.

Puţină ipocrizie nu strică la casa omului

Sau în tunelul omului, că de metrou este vorba aici.

În staţia de metrou Victoriei 1, de-a lungul peronului, este o expoziţie de fotografie având ca subiect – minune mare – metroul şi viaţa subterană. Adică poze cu liniile, staţiile, scările rulante, pereţii, oamenii din metrou.

Asta, în condiţiile în care agenţii de pază din subterană, în momentul în care văd un aparat foto, reacţionează ca americanu’ la vederea unui taliban dotat cu un rucsac voluminos în spate. Adică se năpustesc la tine şi te ameninţă cu refacerea danturii cu ajutorul pumnilor, confiscarea aparatului, a cardului, a curelei de care stă agăţat aparatul, eventual şi cu ruperea degetului care a avut nesimţirea să se odihnească pe declanşator.

Domnilor de la Metrorex, hotărâţi-vă. Avem voie, ‘au ba să facem poze-n metrou?