Nu este de ajuns că nu mai developaţi filme în proces manual, că nu se mai prea găsesc oameni care să tragă pe film (faţă de anii 90, de exemplu) şi că se închid laboratoare foto pe capete, trebuie să aplicăm şi metoda rromânească de a face afaceri, nu?

Să începem cu matematica. Eu vreau să developez acasă nişte filme. În ritmul în care trag, voi developa cam 10 filme într-un an. Hai 12, maxim. Pe un film trag 37-38 de cadre, iar dacă-s scârţar şi încarc filmul în camera obscură am şanse să scot 39-40.

Într-o folie pentru stocarea filmului încap 5 cadre * 7 rânduri = 35 de cadre, ceea ce înseamnă că am nevoie de o folie + un rând pentru un film.

Aşadar, pentru 12 filme am nevoie de 14 folii. Într-un an. Este clar de ce nu are absolut niciun sens să dau 52 de lei pe 100 de folii la F64? De dragul calculelor inutile, 52 împărţit la 100 iegal 0.52 => o folie costă 52 de bani.

Ei, cât de greu ţi-o fi ţie, vânzător la laborator foto, să-mi vinzi 2 folii la 2 lei, cu profit ~ 150% (că deh, sunt convins că distribuitorul are preţuri mai mici decât F64)? Nu e ca şi cum, la toate cele 3 lab-uri din zona Romană (cei de la coloane, Miva de lângă nenea care repară aparate foto şi ceva Kodak de pe lângă London, cârciuma aia cu mese de biliard), aş fi cerut foliile lui peşte pe moka. Nu, m-am oferit să plătesc.

Dar nu, dom’le, “foliile se dau doar celor care developează la noi”. Nu se poate să-mi daţi câteva, chiar dacă nu am developat la dvs? Plătesc. “Nu, nu avem cum să facem aşa ceva”.

Un grecoi, un turcalete, un evreu sau orice altă naţie de om care ştie cât-de-cât ce e ăla comerţul, la auzul cuvântului “plătesc”, ar fi sărit ca ars şi m-ar fi fript cu un preţ, chiar dacă marfa respectivă nu e în mod normal de vânzare separat. Apoi, ar fi negociat. Da, ar fi negociat o nenorocită de folie pentru filme.

Refuzând să-mi vindeţi alea două folii, aţi întors spatele profitului care, dacă în bani ar fi fost micuţ, de un Leu şi ceva, procentual ar fi fost imens.

Nu, suma nu contează, ci atitudinea păguboasă.