Monthly Archives: February 2010

Mugetare

O chestie pe care nu am înţeles-o atunci când eram puţache (adică mai puţache decât acuma), a fost că respectul nu se primeşte, se câştigă.

Desigur, din cauză că eram atât de bătut în cap, am avut parte de o groază de certuri şi probleme care ar fi putut fi rezolvate foarte uşor dacă eram mai moderat. Dar, cum adolescenţii sunt orice numai moderaţi nu… Tragi-comic este că acum, după ce parcă am luptat împotriva lor cât timp am fost copil, mă simt nevoit să recunosc că părinţii mei aveau dreptate atunci când spuneau că, dacă aş face ca ei, aş ieşi mai bine.

Revenind la respect, că am lăsat în copac primul paragraf. Cum se câştigă? Păi, e simplu ca bună-ziua: nu aştepta să-l primeşti, fii tu primul care să-l oferi.

Nimic nu e gratuit.

Cum se mişcă treburile într-o capitală europeană

Acum un an şi jumătate, mă bucuram că Oprescu a semnat o dispoziţie de primar prin care obliga bucureştenii să-şi spele trotuarele din jurul blocurilor în fiecare sâmbătă.

E o decizie puţin discutabilă – teoretic asta ar trebui să fie treaba autorităţilor din comună, dar e una dintre căile spre mântu.. pardon,  curăţenie, şi dacă nu se poate face mai mult, îmi convine să ies o dată pe săptămână pentru a da cu mătura/furtunul pe lângă bloc.

***

Astăzi am găsit pe Mediafax articolul ăsta, în care se discută despre un oarecare proiect de hotărâre privind normele de salubrizare şi igienizare.

Trecem peste imbecibilitatea măsurii care prevede că, dacă vrei să ţii un câine în apartament – aici ar trebui băgate şi pisicile; aţi auzit cum fac mâţele când îs în călduri?! – trebuie să strângi semnături de la vecini, asta în lipsa adăposturilor de animale finanţate de comuna bucureşti, în care să poată fi puse vietăţile care nu au primit ok-ul babei de la 3.

Trecem şi peste obligarea stăpânilor de patrupede de a strânge rahaţii de pe trotuar după dragul lor animal – chestie absolut normală într-o comună civilizată, da’ cam greu de băgat în cap maimuţelor urbane.

Şi… şi… şi ajungem la… faptul că bucureştenii tre’ să-şi spele trotuarele din jurul blocului în fiecare sâmbătă. Ah, dar să-mi fie cu pardon, m-am repetat? Am mai spus odată de legea asta? Of, of… de la o vârstă mai uiţi lucruri, mai ales dacă s-au întâmplat cu un an jumătate în urmă.

Găleata cu link-uri

Deoarece se pare că eu nu reuşesc să ies din rutina “metro-boulot-dodo” şi nu am inspiraţie pentru a trânti un text ceva mai de doamne-ajută, nu am de ales decât să vă îndrum spre două-trei articole de pe ceva bloguri mai active. Bine, oricum aveam de gând să dau link-urile astea, dar acum mi-am găsit şi-o scuză :).

Ca o mică avertizare, m-am crăcănat de râs citind fiecare dintre cele trei articole (vă daţi seama ce paranteze am acum, nu?).

Astea fiind zise, fără alte introduceri, avem aşa:

– pe blogul lui Vlad Petreanu, o amintire cu un topor. Merită citit rând-cu-rând, nu doar pe diagonală. De excepţie penultimul paragraf.

– un blog proaspăt-proaspăt, cu doar câteva articole pe el, care-i aparţine Soarelui lui Dojo. În primul articol sunt câteva întâmplări ale unui taximetrist la începutul anilor ’90, iar într-al doilea o mică aventură pe ruta Timişoara-Turcia, cu o încărcătură mai… ciocolatie şi cu o boacănă la bulgari. Având în vedere că majoritatea oamenilor care au trecut prin experienţe de genul celor descrise în postările de acolo nu ajung să-şi facă blog, e chiar interesant de citit (şi al naibii de amuzant, aş putea spune).

Distracţie plăcută. 🙂

Detaliile contează

Un set de burghie Bosch este… un set de burghie Bosch. Nu prea ai ce să spui despre ele, în afară de faptul că-s scumpe, durabile, facute cu cap si… cam atat, nu? Ei bine nu, pentru că, fir-ar ei să fie de nemţi, nu ştiu cum dracu’ au reuşit, dar până şi ambalajul l-au gândit cum trebuie.

Să mă explic. Mai jos e poza cu burghiele ambalate. Carton cu găurică de atârnat de suport, ferestruică din plastic, mulată pe forma produsului, dimensiunile notate într-un loc uşor de observat, imagine cu materialul pentru care sunt făcute, etc. Mă rog, chestiile normale.

La fel de normal mi s-ar fi părut ca, odată ajuns acasă, ori să rup ambalajul într-aşa hal încât după aia să culeg bucăţelele de hârtie din jurul meu, ori să pun mâna pe o foarfecă şi să-l tai. Cum de regulă nu am niciodată o foarfecă la îndemână atunci când am nevoie de ea, aş fi luat un briceag/cuţin/alt obiect ascuţit şi, aşa cum fac de obicei, în afară de ambalaj aş fi tăiat şi o bucată de eu. Bonus. 🙂

În drum spre casă, observ o linie punctată cam pe unde-s săgeţile roşii – ca la biletele de la concertele unde trebuie să rămâi cu cotorul pentru control. Întorc ambalajul, văd că nu e găurit şi pe cealaltă parte, aşa că-l îndoi puţin în dreptul liniei. Văd că se rupe, îl îndoi de tot şi mă trezesc cu suportul de plastic în care erau burghiele în mână, suport din care puteam culege burghiele direct, fără să trebuiască să mai desfac/tai ceva.

Bun, e o chestie minoră, nu va schimba niciodată lumea, dar e una dintre soluţiile atât de simple şi ingenioase încât, după ce afli de existenţa sa, te trezeşti întrebându-te: “eu de ce nu m-am gândit la asta până acum?!”

Şi da, sunt conştient că am plătit cu vârf şi îndesat ambalajul ăsta inovator.