… şi acum aş fi mort de vreo 20 de ani, aşa, în ziua asta nu m-aş răsuci în mormânt. Din contra, aş fi de-a dreptul fericit.

Coane ceauşescule, ai reuşit, eşti nemuritor. Cât de nemuritor poate fi un mort, desigur; toată lumea-şi aduce aminte de tine, de realizările tale, de ziua ta. Bine, nu toată lumea – eu, de exemplu,  habar n-aveam de treaba asta dacă nu observam că astăzi globosfera nu are alt subiect de discuţie în afară de comunism, ceaşcă cu-a lui elenă şi vremurile de mult trecute.

Îţi dai seama că majoritatea te înjură, dar nu asta contează neapărat. Ce contează, este că lumea se pare că nu are puterea să treacă peste tine. În fine, nu au puterea să treacă peste ideea de tine, că mulţi dintre puţoii care se plâng acum de comunism nu au prins nici măcar revoluţia, d’apăi o coadă de-a ta la carne sau ulei. Din păcate.

În fine, eu sa zicem c-aş fi unul dintre puţoii ăia, că nu mai ştiu decât de asta. N-am suferit prea mult, am avut parte doar de două mici şocuri pe când eram copil. O nimica toată, la o adică.

Revenind la tine, domnule sărbătorit. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fii doar un muc mic, negu şi uscat, lipit şi uitat din ’89 sub catedra de istorie. Dar nu e cazul.

Bre’ tovarăşi de globoşferă, ce ziceţi, îl lăsăm pe omul ăsta să dispară-n pace?