Pentru a nu mai sta cu cablul de internet atârnând prin casă mai ceva ca lianele în junglă, a trebuit să atârn de tavan/pereţi un canal de cablu, canal care, pentru a putea fi fixat, are nevoie de găuri în perete. Pentru că bormaşina din dotare nu e în stare să dea găuri în beton, am avut nevoie de o bormaşină cu percuţie.
Din cauză că cei de la Dedeman îşi fac deja reclamă pe site la serviciul de închirieri de scule, am zis să apelez la ei, în ciuda neînţelegerilor din trecut. Stupize-stupize, serviciul de închiriere nu e încă pus pe picioare. Nu mă miră.
Din cauză că găurile trebuiau totuşi date, apelez la un amic care, deşi nu avea în dotare utilajul ce-mi trebuia mie, ştia pe cineva care avea. Singura condiţie, “o strici, o plăteşti”. Toate bune şi frumoase, până când mă trezesc că omuleţul avea un Bosch din gama profesională, jucărie care costă o căruţă de bani. Cam juma’ din salariul meu, adică. Bun, asta este, avem grijă.
La primele două găuri, burghiul a intrat fără nicio problemă, ca… ei bine, ca rotopercutorul în beton. La a 3-a gaură – norocul meu – dau de-un cablu electric din tavan, care binevoieşte să facă flamă.
Siguranţă arsă, emoţii pentru utilajul de găurit, burghiu (nici burghiurile nu erau ale mele), pentru restul jucărelelor mele ce erau înfipte-n prize, emoţii pentru pereţii pe care deja-i vedeam cu şanţuri prin tencuială. Identific siguranţa arsă, pun de probă una din altă parte, văd că nu se arde, verific prizele, văd că funcţionează tot, plec val-vârtej la Cora, să iau siguranţe de schimb.
Odată ajuns acasă, pun siguranţa nouă în panou, verific încă o dată toate prizele, verific încă o dată bormaşina, verific de vreo 3 ori burghiul sa nu aibă urme de la scurt, văd că totul e ok, aşa că-l sun pe omuleţ, să văd cum pot să-i dau jucărica înapoi. Mă ofer să vin până la el, omul îmi spune că nu e nevoie, vine acasă la mine, mai insist, insistă şi el şi… ei bine, să zicem că se pricepe mai bine decât mine la insistat. :)
***
Astăzi, înainte de datul găurilor, acelaşi omuleţ face cumva şi-şi găseşte drum pe la Ikea, aşa că mă ia şi pe mine cu el şi mă lasă acolo. Îmi iau mărunţişurile necesare, mă duc la autobuz, cobor în Piaţa Presei Libere şi mă duc la chioşcurile RATB din staţia lui 41 pentru a-mi lua bilet de tramvai.
După ce-mi sprijin toate bagajele pe unde apuc, îi spun domnişoarei de la ghişeu că vreau un bilet de-o călătorie, scot portmoneul, moment în care observ că aveam prin el doar nişte chitanţe şi cardurile bancare.
Mă scuz, întreb dacă se poate plăti cu cardul, îmi spune că nu dar, dacă nu am bani, îmi poate da ea un bilet de o călătorie. Mă benoclez ca lovit de trăznet, refuz, ea insistă, îmi spune că sunt controlori pe traseu şi că oricum nu are rost să mă car cu bagajele până la bancomat. Îi spun că totuşi nu e corect, că nu pot să iau biletul pe cheltuiala ei, aşa că-mi iau din nou bagajele, mă duc până-n partea cealaltă a intersecţiei, scot bani de la bancomat, mă întorc la chioşc, sprijin din nou bagajele pe unde-apuc şi-mi iau biletul.
***
Bun, presupunând prin absurd că a stat cineva să citească până aici, s-ar putea ca acel cineva să se întrebe ce-are baba cu mitraliera şi speranţa cu găurile-n tavan sau cu banii de bilet?
Pe blogul ăsta mi-am făcut un obicei în a arăta cu degetul spre lucurile rele peste care am ghinionul să dau. Injoy, BRD, Dedeman, RATB, Metrorex, magazinul din colţ şi mulţi alţii – toţi au trecut pe aici, şi toţi au beneficiat de acelaşi tratament, fără excepţii.
În ideea că totul este rău şi că toţi sunt nesimţiţi, am spus de prea puţine ori lucruri pozitive, indiferent că e vorba de o persoană, de un oraş sau de serviciile vreunei firme. Pur şi simplu nu găseam chestii bune despre care să discut.
Sau poate nu ştiam unde să le caut, pentru că lucruri bune sunt gârlă, numai că trebuie să ştii cum să te uiţi la jumătatea plină a paharului. Doamne fereşte, asta nu înseamnă să uiţi complet de cea goală – care, sincer să fiu, la noi e mai degrabă trei sferturi – ci doar să nu uiţi şi de cea plină. Simplu.
Astăzi am aflat că, în România, mai sunt oameni care vor să facă şi altceva în afară să-ţi pună beţe-n roate, că în România mai poţi lucra la ghişeu fără să fii acru şi cu ardeiul iute înfipt în cur, că în România se mai poate să fii om. Pula mea, România mai are o şansă!
Numa’ că, pentru asta, cele două chestii care mi s-au întâmplat astăzi şi care, sincer să fiu, m-au lăsat cu gura căscată, nu ar trebui să reprezinte excepţia, ci mai degrabă regula.
(app, a observat cineva că, de regulă, nu scriu prea des numele ţării cu litere mari?)
“a observat cineva că, de regulă, nu scriu prea des numele ţării cu litere mari?” sincer… da… si chiar m-am intrebat din ce motiv… afara de dispret si ura in anumite momente…sau astea erau sentimentele mele? oricum… da
Oameni care sa creada in puterea de a ajuta inca exista. NU sunt multi. Dar exista. Am mai vazut si eu unu pe ici pe colo, si am ramas la fel de placut surprins. Nu am mers atat de departe ca tine, incat sa afirm ca “România mai are o şansă!”. Gandeste-te la cati de multi baștani si pisi sunt pe trotuare (si moluri), la cat de multi “șoferi” exista pe strazi, la cati retarzi gasesti la locul de munca… in aceste sute de mii de creaturi bipede (ca sa nu zic zeci, zic) o suta de oameni sunt cu capul pe umeri si picioarele pe pamant.
Da’ chiar tre să bagi în seamă toţi baştanii şi pisi? Ei au treaba lor, se duc în Mall-uri sa defileze-n trening cu paiete, mai intră cu maşinuţul în stâlp… eh, sunt destul de ocupaţi.
:) Interesant ce ţi s-a întâmplat..E bine că păstrezi speranţa.
Ce ar fi oare dacă nu s-ar întâmpla nimic bun în ţara asta? Chiar dacă e nevoie de puţin efort să observăm, şi lucrurile bune şi oamenii buni încă mai există.
Şi eu am văzut că scrii numele ţării cu literă mică, dar am înţeles de ce.
Referitor la numărul mic de angajaţi care nu fac faţă în magazine, scriu doar că sunt munciţi săracii oameni, vai de mama lor..Şi asta pentru că toţi au redus numărul de angajaţi de când cu criza, pentru reducerea cheltuielilor. Proastă măsura asta cu concedierile. Groaznică. Cum ai putea să mai ai rezultatele dinaintea crizei, când nu mai ai aceleaşi resurse umane, nu numai financiare..Nu ştiu, e o enigmă criza asta..
Da, dar tot noi tre’ să facem ceva bun, că nimeni nu o să pună osul la muncă-n locul nostru.
Înţeleg că-s munciţi şi obosiţi, dar atitudinea de “ce dracu’ mă deranjezi” am întâlnit-o incredibil de des înaintea “crizei”. Acum, culmea, parcă au început toţi să fie mai binevoitori.
Dedeman nu are nici serviciu de tăiat placaje. M-am cărat săptămânile trecute cu un PFL până acasă, să-l fac tăblie la pat. Nu intra în maşină, am urcat-o pe maşină, a luat-o vântul cu tot cu chingi şi a aruncat-o pe Timişoara în trafic…deh, aventuri…
Bormaşină SDS îţi dădeam eu dacă cereai. Firele împuşcate în perete scăpau mai ieftin dacă aveai siguranţe automate sau diferenţial (bănuiesc că ai dat în firul de la bec, sau în cablul pentru priza de pe peretele celălalt, cum mai e la unii). :)
Mi-am luat după incident două siguranţe automate – una în locul celei arse, a 2-a în caz că se mai prăjeşte una dintre cele vechi.
Habar n-am în ce am dat. Merg pe principiul că, dacă încă funcţionează toate becurile/prizele, nu era ceva important. Sper. N-am apucat încă să dau de un electrician, iar eu nu mă bag acolo nici dacă mă baţi.
Cu Dedeman… zilele trecute le-am făcut scandal monstru pentru că nu mă lăsau să intru cu rucsacul în magazin. Nu mi-era greu să îl las într-una dintre cutii – până la urmă în momentul respectiv nu aveam nimic de valoare în el – şi nici să le arăt conţinutul după ce ieşeam din magazin.
Problema e că am alergie la moda asta rromânească de a nu lăsa clientul în magazin cu geanta-n spate sau de a te controla la ieşirea din magazin. Oricum, dacă e s-o luăm dpdv legal, nici poliţia nu prea are voie să de controleze fără mandat. Mi se pare de prost gust şi denotă, până la urma urmei, o lipsă acută de respect faţă de client. Iar, dacă ei nu mă respectă, eu de ce s-o fac?
După ce n-am rezolvat nimic cu ameţitele de la ghişeul de informaţii, mi-am băgat picioarele, am plecat, am ajuns acasă, le-am găsit numărul de telefon, am cerut să vorbesc cu un superior, nu s-a putut, le-am lăsat numărul meu de telefon şi, după nişte minute, am fost sunat de un omuleţ. Chiar îmi pare rău că nu mai ţin minte cum îl chema pe cel cu care am vorbit, dar ştiu că era responsabil cu securitatea sau ceva similar.
În fine, să zicem că am “rezolvat” – şi-a cerut scuze şi mi-a spus că în viitor vor fi mai relaxaţi din punctul ăsta de vedere (chestie de care, sincer, mă îndoiesc). Ghinion, că nu cred că am să mai calc vreodată pe acolo – răul fusese deja făcut, iar încercarea lor de amortizare, deşi ok, a venit cam târziu şi doar la insistenţele mele.
Heh, şi mă gândeam să nu spun nimic de asta… Acu’ dacă tot am scris atâta…
Tot legat de asta, citeşte aici pentru experienţe similare cu cei de la Mega Image (din bun simţ, nu am publicat discuţia avută pe e-mail cu Raluca Pavel, Marketing Manager).
Nu ştiam că ai putea să mă ajuţi cu bormaşină şi sincer nici nu m-am gândit să pun anunţ pe blog că am nevoie de aşa ceva. :) Oricum, am notat pentru viitor. Cine ştie, poate mai am nevoie să împuşc vreo 2-3 cabluri. :))
Cu rucsacul am aceleaşi discuţii, dar m-am învăţat: le spun scurt “Nu las rucsacul, mă controlaţi la ieşire dacă vreţi”. Cam strâmbă din bot, dar nu au ce face. La ieşire se uită fugitiv prin geantă, de ochii lumii.
La Real-ul din AFI am tras o ţigăneală cu paznicul pe principiul ăsta. Că să-mi sigilez rucsacul:
– Păi, de exemplu, pe tanti de ce o laşi să intre cu geanta?
– Păi să vezi că e geanta dumneaei (păi şi rucsacul meu al cui e, nu al meu?) şi are lucruri personale.
– Şi ce, crezi că nu poate fura rujuri sau alte cosmetice şi să zică pe urmă că le avea deja în geantă? Cum dovedeşti că le-a furat sau nu?
La Auchan Militari zilele trecute i-am zis direct la o tanti care mi-a cerut să sigilez rucsacul motivând că astea sunt regulile: “Ştiţi foarte bine că nu e aşa”. A bombănit ceva, doar de ea înţeles.
Electrician îţi recomand eu. Pe mine. :p Nu trebuie să umbli, doar să ştii că dacă bagi ceva metalic sau ud în gaura aia va face din nou bum. :p
Apropo de firmele astea de care scriem pe net, uite de exemplu un pressing oarecum reuşit: http://ionutiosub.ro/blog/2010/01/rezultate-maxime-la-departamentul-de-marketing-al-reinvent-consulting-traiasca/
În loc să dea 2 minute nişte explicaţii, m-au evitat vreo săptămână până un angajat de-al lor, căruia i-am spus “agentul Radu” :) , a aterizat la mine pe blog. A tras un comentariu ca şi cum ar fi fost un client mulţumit de-al lor, nu un angajat, şi apoi a revenit să vadă rezultatele. Şi când a văzut asta, asta şi apoi asta, au luat viteză. :)
Da, e frumos când postările astea sunt luate-n considerare. Şi mai frumos e când chiar se face ceva după, când situaţia generală se ameliorează.