Decât fotograf, prefer să mi se spună pozar. Prefer să-mi “expun” pozele doar pe blog şi să nu-mi dau în stambă pe tot soiul de site-uri mai mult sau mai puţin de specialitate. Prefer să fac ceea ce fac doar de plăcere, nu pentru diverse foloase, nu pentru recunoaştere.
Pentru că asta sunt, ăsta e nivelul la care mă aflu, şi ştiu că ceea ce fac nu se prea poate numi fotografie. Poze, da. Snapshoot-uri, da. Fotografie, nu. Simplu.
Nu e artă, e un hobby, până la urmă. Pentru mine, spun.
Dar când văd pocnitori care – treabă total subiectivă aici – sunt clar sub nivelul a ceea ce fac eu, pocnitori care nu-şi văd vârful nasului când se auto-intitulează artişti fotografi şi care poartă titluri de genul “Membru creator consacrat”, mă apucă toţi dracii.
Portofoliul domnului de care vorbesc mai sus este aici, iar de el am avut norocul să aflu de pe un oarece blog ce sălăsluieşte-n feed-reader.
***
A trecut un an de când am pus prima oară laba pe aparat. Pe primul aparat pe care l-am avut şi folosit vreodată. Până când am învăţat să folosesc exponometrul, ce e aia apertură şi viteză a declanşatorului, am scos nişte aberaţii de te durea mintea. Pentru că piticu’ de pe creier îmi spunea că eu tre’ să ţin aparatul tot timpul pe modul manual. Aşa că am învăţat.
N-am făcut cursuri de specialitate, am învăţat singur bruma de compoziţie şi estetică pe care-o ştiu (mamă, cât de pompos pot suna cuvintele astea, “compoziţie” şi “estetică”… meh) şi au fost putini care să se ţină de curul meu şi să mă ajute în domeniul ăsta. Am învăţat singur din greşeli – atât cât mi-am dat seama de ele. Încă mai am de învăţat. Multe.
Nu-s artist. Sunt doar un pozar.
Rezultatul anului ăstuia? Aici (organizat cam de-ampulea, dar merge :)).
***
Astea fiind spuse, n-am mai mişcat camera de pe raft de vreo lună. Poate ar fi cazul să mai ies la o plimbare, doar eu, muzica în urechi, aparatul la ochi şi viaţa urmându-şi cursul firesc în faţa obiectivului.