Monthly Archives: January 2010

D’aia nu-s fotograf

8 Replies

Decât fotograf, prefer să mi se spună pozar. Prefer să-mi “expun” pozele doar pe blog şi să nu-mi dau în stambă pe tot soiul de site-uri mai mult sau mai puţin de specialitate. Prefer să fac ceea ce fac doar de plăcere, nu pentru diverse foloase, nu pentru recunoaştere.

Pentru că asta sunt, ăsta e nivelul la care mă aflu, şi ştiu că ceea ce fac nu se prea poate numi fotografie. Poze, da. Snapshoot-uri, da. Fotografie, nu. Simplu.

Nu e artă, e un hobby, până la urmă. Pentru mine, spun.

Dar când văd pocnitori care – treabă total subiectivă aici – sunt clar sub nivelul a ceea ce fac eu, pocnitori care nu-şi văd vârful nasului când se auto-intitulează artişti fotografi şi care poartă titluri de genul “Membru creator consacrat”, mă apucă toţi dracii.

Portofoliul domnului de care vorbesc mai sus este aici, iar de el am avut norocul să aflu de pe un oarece blog ce sălăsluieşte-n feed-reader.

***

A trecut un an de când am pus prima oară laba pe aparat. Pe primul aparat pe care l-am avut şi folosit vreodată. Până când am învăţat să folosesc exponometrul, ce e aia apertură şi viteză a declanşatorului, am scos nişte aberaţii de te durea mintea. Pentru că piticu’ de pe creier îmi spunea că eu tre’ să ţin aparatul tot timpul pe modul manual. Aşa că am învăţat.

N-am făcut cursuri de specialitate, am învăţat singur bruma de compoziţie şi estetică pe care-o ştiu (mamă, cât de pompos pot suna cuvintele astea, “compoziţie” şi “estetică”… meh) şi au fost putini care să se ţină de curul meu şi să mă ajute în domeniul ăsta. Am învăţat singur din greşeli – atât cât mi-am dat seama de ele. Încă mai am de învăţat. Multe.

Nu-s artist. Sunt doar un pozar.

Rezultatul anului ăstuia? Aici (organizat cam de-ampulea, dar merge :)).

***

Astea fiind spuse, n-am mai mişcat camera de pe raft de vreo lună. Poate ar fi cazul să mai ies la o plimbare, doar eu, muzica în urechi, aparatul la ochi şi viaţa urmându-şi cursul firesc în faţa obiectivului.

Dacă aş fi fost un dictator…

4 Replies

… şi acum aş fi mort de vreo 20 de ani, aşa, în ziua asta nu m-aş răsuci în mormânt. Din contra, aş fi de-a dreptul fericit.

Coane ceauşescule, ai reuşit, eşti nemuritor. Cât de nemuritor poate fi un mort, desigur; toată lumea-şi aduce aminte de tine, de realizările tale, de ziua ta. Bine, nu toată lumea – eu, de exemplu,  habar n-aveam de treaba asta dacă nu observam că astăzi globosfera nu are alt subiect de discuţie în afară de comunism, ceaşcă cu-a lui elenă şi vremurile de mult trecute.

Îţi dai seama că majoritatea te înjură, dar nu asta contează neapărat. Ce contează, este că lumea se pare că nu are puterea să treacă peste tine. În fine, nu au puterea să treacă peste ideea de tine, că mulţi dintre puţoii care se plâng acum de comunism nu au prins nici măcar revoluţia, d’apăi o coadă de-a ta la carne sau ulei. Din păcate.

În fine, eu sa zicem c-aş fi unul dintre puţoii ăia, că nu mai ştiu decât de asta. N-am suferit prea mult, am avut parte doar de două mici şocuri pe când eram copil. O nimica toată, la o adică.

Revenind la tine, domnule sărbătorit. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fii doar un muc mic, negu şi uscat, lipit şi uitat din ’89 sub catedra de istorie. Dar nu e cazul.

Bre’ tovarăşi de globoşferă, ce ziceţi, îl lăsăm pe omul ăsta să dispară-n pace?

Inspiraţional

7 Replies

Uitându-mă la filmuleţul de mai jos, dar şi citind câteva articole în ultimele zile, mi-am dat seama că până acum am greşit fundamental în felul meu de a trăi.

EDIT: n-am zis ce legătură are filmuleţul cu felul meu de a trăi: omuleţul ăla, deşi face nişte lucruri incredibile, presupun că şi trebuie să mănânce, ceea ce înseamnă că are un loc de muncă, ceea ce-l face să fie exact ca mine, ca tine sau ca… nah, ca majoritatea oamenilor de pe planetă. Omul are o pasiune, iar pentru pasiunea lui munceşte în timpul lui liber de-i sar capacele (asta, dacă nu crede cineva cumva că trick-urile alea îi ies toate din prima). Timp liber aiurea zis, că nu există aşa ceva. În fine, ideea e că tre’ să-mi mişc naibii curu’!

De când m-am angajat, nu mai sunt atât de activ ca în trecut, lucru care se vede şi se simte.

Tot timpul am fost mai critic cu cei din jurul meu decât cu mine, chestie care nu e tocmai ok, mai ales că lucrurile pe care le reproşez celor din jur sunt fix alea de care nici eu nu-s mândru că le fac când le fac. Pentru că-s bou şi fac multe tâmpenii.

M-am plafonat dpdv profesional din toate punctele de vedere – oarecum un efect al ultimelor două paragrafe,  dar plafonarea e atât de gravă pentru cineva de vârsta mea, încât merită menţionată ca o… chestie de sine stătătoare.

Aşadar, e timpul pentr-o schimbare.

Numa’ că una e să zici, alta e să faci.

Suntem o naţie de surprinşi

1 Reply

Citind asta, mi-am dat seama că niciodată nu ne aşteptăm la ceea ce e logic şi absolut normal să se întâmple.

De exemplu, vara parcă niciodată nu ne aşteptăm să fie foarte cald, la fel cum iarna ne surprinde de fiecare dată cu ninsori. Desigur, e normal să fim surprinşi şi de topirea zapezii, urmată de umflarea apelor şi de inundaţii. Până la urmă, dacă de vreo câţiva ani casa lui Ionel e luată de ape în fiecare primăvară, de ce naiba s-ar întâmpla exact acelaşi lucru şi anul ăsta?

La fel şi dpdv financiar. Este oare cineva surprins că sunt atât de mulţi oameni care, după ce şi-au făcut credite pe bandă rulantă, se trezesc că nu mai au din ce naiba să le mai plătească? Ei bine, acei oameni au fost surprinşi la rândul lor de faptul că nu ai cum să-ţi mai iei de mâncare după ce dai 90% din salariu pe rate. Pe bune acum, cine s-ar fi gândit la asta?

Apropo de credite, firmele de leasing sunt obligate să scadă preţul maşinilor recuperate. Pentru că şi acestea sunt surprinse de puterea mică de cumpărare a românilor. Sărăcuţii.

Că tot vorbeam de asta mai devreme, foarte mulţi proprietari de animale de companie sunt extrem de surprinşi când află că animalul din dotare, după ce se f**e, face pui. Sunt atât de surprinşi încât, din cauza şocului iniţial, aruncă câinii în stradă. Apoi, aceiaşi proprietari sunt din nou suprinşi în momentul în care trebuie să se ducă la spital pentru a-şi face vaccinul antirabic.

Apropo de chestii întâmplate în trecut, mai ţineti minte cât de surprinşi au fost românii de campania electorală mizerabilă din 2009? Sau poate sunteţi surprinşi că, după alegeri, au apărut scandaluri stupide cu flăcări purpurii şi aliodori?

Trist e că exemplele pot continua la nesfârşit.

Hai să-ngrăşăm comunitarii

3 Replies

Nu de alta, dar e iarnă şi nu mai au putere să ne alerge cum trebuie printre blocuri. Mai ales când vin de la muncă, cu o tonă de energie disponibilă pentru un jogging rapid înspre scara blocului.

Am mai vorbit de ei aici şi aici şi nu mi-am schimbat absolut deloc părerea.

Ba chiar aş fi de acord ca, în acelaşi spirit cu Iamntz, în loc de conservă să donez bani pentru puşti cu aer comprimat. Sau pentru soluţiile necesare injecţiei letale. Sau pentru achiziţia de gaz letal. Orice, numai să dispară naibii jăvruţele drăguţe de pe străzi şi din spatele blocurilor. Aşa, ca într-un oraş civilizat.