Asta aşa, că tot n-am scris nimic de 1 Decembrie.

Nu este corect să spun că ţin la ţara asta doar pentru ca 5 minute mai târziu să-mi bag picioarele-n ea, să scriu că România nu mai are nicio şansă şi că majoritatea populaţiei ar trebui executată la zid. Ar trebui să fiu ipocrit şi mi-ar plăcea să cred că nu e cazul.

Aşa că, după cum spune şi titlul, nu sunt patriot. Nu iubesc ţara asta, nu cred că aş munci pentru ea şi nici nu cred că aş ieşi în stradă pentru a o ajuta.

Nu, îi iubesc pe cei apropiaţi mie, muncesc pentru mine, ies în stradă pentru mine; eu sunt pe primul plan. Cu o singură condiţie: corectitudine – fără să fur, fără să o iau pe scurtături, fără să le fac altora rău pentru propriul succes.

Culmea e că, dacă mai mulţi ar gândi aşa, poate chiar aş putea spune că românia îmi este apropiată şi, poate, chiar aş putea să spun că o iubesc. Pentru că o ţară nu înseamnă doar munţi, dealuri, podişuri, câmpii şi plaje. Nu, o ţară e formată în principal din oameni. Oameni care fac ceva. Pentru ei.

Şi culmea e că, oricât de mult aş încerca, uneori calc strâmb şi nu-s aşa cum aş vrea să fiu. Cum am văzut la ăia de afară, adică. Ăia care, de exemplu, pot munci până să le sară ochii din cap dar, la sfărşitul zilei, nu se apucă să înjure “sistemul”. Nu, ei ies la o bere, râd, se simt bine. Ei nu au timp să se plângă tot timpul, ci numai când trebuie. Ce-i drept, de regulă nici nu au de ce.