Pe măsură ce înaintez în viaţă, încep să cred din ce în ce mai tare că prostiile cu care mă secau părinţii mei pe când eram adolescent nu sunt chiar prostii. În plus, pare-se că “prostiile” alea mi s-au înfipt destul de tare-n căpăţână încât să devină parte a ceea ce sunt.

Tot odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că unele lucruri pe care le-am făcut în trecut au fost… hai să zicem urâte. Îmi dau seama că am fost un copil răsfăţat, care avea impresia că totul i se cuvine şi care nu ştia că, pentru orice lucru, oricât de mărunt o fi el, trebuie să munceşti. Ei bine, am aflat.

Şi regret. Regret că m-am purtat aşa cu oameni care poate nu aveau nicio vină şi care nu meritau fazele de căcat pe care le-am făcut. Din păcate, de cele mai multe ori e prea târziu pentru a mai încerca să îmbrac rahatul în miere.

***

Astăzi, pe două bloguri pe care le urmăresc de ceva timp cu plăcere, am găsit două articole care vorbesc exact despre două dintre acele multe “prostii” de mai sus. 

Primul articol, pe blogul lui Dojo, Nu lăsa pe mâine… (ce poţi face astăzi), explică atât părţile bune, cât şi cele rele ale obiceiului prost de a lăsa rezolvarea problemelor pe ultima sută de metri. Articolul (cu tot cu comentarii) merită citit, merită înţeles şi sfaturile de acolo merită urmate.

Al doilea articol se găseşte pe blogul demaio.info. Pas de Deux este titlul articolului, iar conţinutul său e…  un amestec de chef de viaţă, coloană vertebrală, un pic de “fii om cu cei din jurul tău” şi foarte mult “nu există nu pot, există doar nu vreau“. Dar, în acest amestec, mai există ceva. Un ceva pe care eu, oricât de mult am încercat, nu am reuşit vreodată să-l exprim în cuvinte. Chapeau!

Apropo de asta, Bogdan, felicitări pentru ce ai făcut cu demaio.info. E un proiect mişto, cu oameni şi articole pe măsură. Sper să reuşiţi să continuaţi şi după ce trece primul val de entuziasm. :)