Cum nu ştim să păstrăm istoria

Dacă cineva care a trăit acum 20-30 de ani în Bucureşti ar reveni în oraş şi s-ar plimba puţin prin zonele vechi sau chiar pe arterele principale, ar rămâne mască când ar vedea câte dintre frumoasele clădiri ale trecutului au dispărut. Mai uimit poate că ar rămâne când ar vedea că, în locul lor, au apărut terenuri virane, parcări, blocuri de locuinţe seci, fără identitate, şi turnuri hidoase din sticlă şi oţel.

Cum şi de ce dispar aceste clădiri, se ştie foarte bine. Multe dintre imobilele vechi se află fix în centrul oraşului, aşa că terenul de sub acestea este de multe ori văzut ca fiind mult mai valoros decât istoria şi arhitectura ce stă clădită pe el. Cel mai des, aceste clădiri ori sunt demolate fără milă şi cu multă şpagă, ori se aşteptă până când timpul le roade zidurile îndeajuns de mult încât acestea să se prăbuşească de la sine.

Desigur, în ciuda faptului că sunt lăsate în paragină, clădirile vechi sunt uneori ceva mai încăpăţânate şi refuză să cadă, proprietarii simţind nevoia de a accelera cumva procesul de degradare a acestora cu un mic incendiu, ceva. Absolut accidental, desigur. Ca în cazul Morii lui Assan.

În unele cazuri, situaţia e alta şi se alege restaurarea clădirilor. Două exemple ar fi Cafepedia de lângă Diverta Magheru (fostul magazin Eva) şi sediul F64. Sunt convins că or mai fi şi altele dar, din păcate, astea-s singurele de care ştiu.

Dar până acum nu am spus nimic nou.

Ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea şi ceea ce – nu exagerez – mi-a rupt sufletul în două, au fost pozele astea, în care se vede un “trecut şi prezent” de pe alte meleaguri. Din Normandia, mai exact.

Pe scurt, vorbim de un trecut din 1944, cu clădiri devastate de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de multe ori fiind într-o stare în care, dacă s-ar fi aflat în România, ar fi dispărut de mult. Un prezent în care se arată aceleaşi clădiri refăcute, de multe ori chiar până la cele mai mici detalii.

Nu vorbim de clădiri care, dacă acum 20 de ani aveau nevoie de o simplă tencuială, acum stau să cadă. Nu, vorbim de clădiri care, acum 65 de ani, erau într-o stare avansată de degradare, fără acoperişuri, cu planşeele căzute şi cu ziduri găurite, dărâmate parţial sau chiar total. Clădiri care atunci erau bombardate, dar acum sunt refăcute total şi complet folosibile.

Fără alte detalii şi aberaţii, îmi voi permite să închei abrupt şi, din nou (pentru că-n ultimul timp parcă în fiecare zi mi se întâmplă), să-mi pun cu ciudă întrebarea care probabil se află pe mult prea multe buze româneşti: cum de crucea măsii la ei se poate şi la noi nu?!

P.S. Blogurile pe care ştiu că se încearcă documentarea schimbărilor prin care a trecut şi trece în continuare Bucureştiul sunt Rezistenţa Urbană, Simply Bucharest, Art-Historia, Bükreş şi drumultaberei.wordpress.com.

4 thoughts on “Cum nu ştim să păstrăm istoria

  1. milly

    Stateam cand eram mica intr-o casa nationalizata, pe niste strazi pavate cu piatra. Am niste amintiri care astazi imi par dintr-o alta lume. Cumva, parca am trait in alt secol. Acum am cautat in poze si cred ca nici strada pe care era casa nu mai exista (era o strada “fundatura”). Se pare ca au inchis tot si au construit niste giganti pentru birouri. Firme. Nu mai e copacul batran, pragul de piatra veche, usa de lemn. Nu mai sunt casele din vecini cu marchiza de sticla, cu arhitectura antebelica. Ce nu au reusit comunistii sa distruga (sau abrutizarea unora cazati in astfel de cladiri) au rezolvat afaceristii zilelor noastre. Punct.

    Reply
  2. rasebo Post author

    Eh, e bine măcar că ai rămas cu unele amintiri frumoase din vremea când respectiva stradă încă exista. Eu nu am crescut în Bucureşti, aşa că pot doar să-mi imaginez, uitându-mă la poze, cum arăta oraşul pe vremuri.

    Reply
  3. Ionuţ

    Blogul cartierului Drumul Taberei l-am închis din lipsă de timp şi colaboratori. Mulţumesc oricum pentru link.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *