De ce dracu am scris 609 cuvinte în post-ul de mai devreme, când puteam să zic doar asta: M-am îngrăşat ca un porc, nu mă mai încap pantalonii, trebuie să nu mai bag în mine ca-ntr-o magazie. Întreb, pentru că am citit un comentariu al unui articol de-al lui Ovidiu şi mi-am dat seama că-s cam penibil şi că nu interesează pe nimeni că m-am făcut ca balenuţul.

Edit: l-am şters, devenind astfel cred că primul articol care dispare de pe blogul meu. Da, am pitici pe creier.

Meh, bag pula, oricum îs genul de dobitoc care se-ntinde o groază la scris, aşa că… hai să trecem la un post kilometric despre mitici. :)

***

Toată treaba s-a întâmplat într-un metrou vechi, pe linia Anghel Saligny – Preciziei, începând cu staţia Unirii (cu peron pe partea stângă :) ) staţie la care de altfel care m-am şi urcat în vagon.

Din cauză că mă dădeam jos din metrou la prima staţie cu peronul pe aceeaşi parte (adică la Politehnică – drumul e de 3 staţii în total), am zis să intru mai pe la urmă, pentru a rămâne în dreptul uşilor şi evita să mă înghesuiesc printre omuleţi atunci când trebuie să cobor. Eficient, curat, simplu. Calculez cum trebuie şi reuşesc să ajung chiar în faţă, ţinându-mă de bara din laterala uşii, fără să înghesuiesc pe nimeni.

Să fiu mai exact, nu stăteam în mijlocul intrării, ci în partea dreaptă a sa, lăsând suficient loc în mijloc încât sa poată intra cei care aleargă pe scări pentru a prinde trenul în ultimul moment, chiar dacă următorul vine în 3-4 minute şi n-are absolut niciun rost să te arunci disperat în tren şi să rişti să te loveşti/loveşti pe alţii. Dar am deviat…

Inevitabil, apare ş-un nenică dintr-ăsta. Ciudat, nu alerga pe scări ca majoritatea, ci cobora scările agale, cu barba-nfiptă-n piept. Ridică privirea, vede că trenul e la peron cu uşile deschise, înfinge din nou barba la locul ei din piept şi porneşte vitejeşte, fără a se uita pe unde merge, direct către mine. Către mine, adică spre laterala intrării, nu spre mijloc, unde era loc destul cât să treacă şi-o vacă gestantă.

Uşor amuzat şi puţin enervat de intenţiile gigelului, îmi spun că, dacă nu-şi corectează traiectoria, deşi de obicei mă dau la o parte, de data asta voi rămâne nemişcat. La urma urmei, dacă omul e destul de nesimţit încât să mă deranjeze de la locul meu, deşi are destul loc să treacă pe lângă mine, este în regulă dacă sunt şi eu la fel de nesimţit şi nu-mi mişc posteriorul deloc, nu?

Normal, nenea se înfinge fix în mine, îmbrâncindu-mă fără nicio greaţă cu umărul şi grăbindu-se să-şi împingă plasa unde stăteau picioarele mele. Se împinge odată, se împinge de două ori, se mai fâţâie cu punga puţin, după care realizează că nu o să primească locul ăla şi că trebuie, totuşi, să folosească locul liber, alfel pierde metroul. Văd cu colţul ochilor cum îşi ridică barba din piept, îmi aruncă o privire supărată, după care trece lejer prin stânga mea şi se aşează imediat în spatele meu, lăsând în urma lui o dâră de Eau de Jeg.

Se închid uşile, porneşte metroul, nenică stătea relativ liniştit. Pe la jumătatea drumului îl simt că iar încearcă să-şi sprijine plasa de peretele vagonului, peste picioarele mele, încercând să mă împingă la o parte. Reuşeşte să-şi sprijine plasa, dar aceasta cade la un moment dat, împrăştiindu-şi conţinutul pe sub şirul de scaune, aşa că îi fac loc vreo 20 de cm, cât să poată să ajungă să-şi adune rahaturile de pe jos. După ce termină de strâns, se uită la mine şi-mi zice:

El: Da’ nesimţit eşti tu, nene. Nu vezi că mi-au căzut astea? Nu te dai la o parte nici bătut.

Eu: Eu sunt nesimţit? Nu dumneavoastră vă împingeaţi la intrare şi în timpul mersului, când vă aranjaţi plasa peste picioarele mele? Dacă-mi spuneaţi ceva, mă dădeam la o parte, da’ nici un pardon nu sunteţi în stare să scoateţi.

El: Păi ce, eu trebuie să-ţi spun? Trebuia să te simţi, băăă! Uite cât de mare şi rotund eşti. De nesimţire te-ai făcut aşa mare.

Mă uit la burta lui, văd că putea uşor să concureze cu mine la diametrul stomacului, îi trântesc o replică gen “sunt aşa rotund din banii mei, munciţi de mine, nu dintr-ai tăi”, după care-mi ridic ochii şi-i întâlnesc pentru prima oară privirea de viţel prost. Îmi dau seama că totuşi n-are rost, mă întorc şi aştept cuminte să treacă restul de două staţii, să pot să scap de lângă vită.

Inutil să zic că tot restul drumului am avut privirea lui înfiptă cu ciudă-n spatele meu (reflexia din geamuri poate fi foarte utilă) şi chiar îmi făceam la un moment dat probleme că omul ar fi putut coborî la aceeaşi staţie cu mine  (în fond, cam asta ar fi fost toată logica insistenţei sale de a ocupa locul chiar de lângă uşă, nu?) şi că aş fi putut avea ceva probleme după ce ies din staţia de metrou.

Să crească coiul virtual în mine, în caz că ar fi avut chef de scandal, l-as fi lăsat lat, l-aş fi făcut praf şi ţăndări în timp ce treceam cu buldozerul peste capul lui. Nu, pe bune, poate c-aş fi reuşit să-i împart vreo două-trei vânătăi, deşi probabil aş fi avut şi eu parte câteva sănătoase la rândul meu (recunosc, sunt pacifist de fel, nu le prea am cu împărţitul de pumni şi-mi place să rezolv problemele altfel).

În fine, pare-se că tipul avea treabă prin altă parte, aşa că nu a coborât la aceeaşi staţie cu mine, lucru care demonstrează că e genul de animal pe care-l înjuri, din cauză că stă ca viţelul în uşă şi blochează ieşirea doar pentru că aşa vrea muşchiu’ lui.

***

Nu ştiţi ce e ăla un mitic (cu accentul pe al 2-lea “i”)? Dar vai monşer, chiar n-aţi citit Caragiale?