Acum ceva timp, mi-am propus să fac zilnic, timp de o lună, câte o poză pe zi cu telefonul mobil. La început, acestea au fost color, apoi mi-am propus să fac proiectul ceva mai interesant, setând aparatul din telefon să le facă automat alb-negru. Şi mai târziu, nu a mai fost câte o poză pe zi ci o poză atunci când conta, când vedeam ceva.

De ce cu telefonul? Pentru că am vrut să-mi demonstrez că dslr-ul meu este atât un moft, cât şi, câteodată, o… piedică în calea unor cadre… interesante, să zicem.

Să explic de ce poate fi o piedică… Pentru că oamenii, când văd că îndrepţi înspre ei un aparat foto, se transformă, devin alţii. Îşi dau seama că le faci poze şi ori devin agresivi, ori se ascund, ori afişază un zâmbet tâmp. Majoritatea pozează, sa iasă bine în poze – nu mai sunt ei înşişi, ca atunci când, datorită intimităţii oferite de aglomeraţie, uită să mai afişeze acea mască şi sunt cu adevărat sinceri.

Desigur, dacă aparatul e unul care arată a pro sau semi-pro, oamenii încep să intre la bănuieli cum că tu ai fi cine-ştie-ce reporter şi că e posibil ca pozele alea să fie publicate într-un ziar, lucru care, de obicei, generează agresivitate. Până la urmă, numai foto-reporterii au aparate pro şi semi-pro, nu-i aşa?

Aşa că m-am gândit că, dacă aparatul e mic, pot pătrunde mai uşor în spaţiul ăla privat din care, de regulă, nu e acceptabil să faci poze. Pot trece mai uşor neobservat. Cel mai mic aparat foto la îndemâna mea? Telefonul mobil.

Pozele ce urmează sunt o selecţie din rezultatul “muncii” acelei luni. Normal, nu toate au ieşit aşa cum mi-am dorit. Declanşatorul cu întârzieri foarte mari, lipsa controlului asupra setărilor şi imposibilitatea de ţine fix un telefon mobil, în timp ce apeşi pe un buton foarte mic pentru a face poze, toate şi-au făcut simţită prezenţa. Foarte multe imagini erau atât de mişcate, încât nu puteau fi absolut deloc folosite. Unele erau supra-expuse, din altele nu se mai înţelegea nimic din cauza zgomotului. Dar, tocmai datorită acestor impedimente, fiecare cadru, deşi digital, a fost tratat cu acelaşi respect ca unul tras pe film. O singură şansă, o singură declanşare.

Nu-s de mare artă, nu-s de mare calitate. De fapt, în afară de 2-3, toate sunt doar nişte snapshot-uri proaste. Pentru mine, zic. Pentru alţii, poate toate sunt de căcat… sau poate nu. În fine, scopul lor este să arate că, dacă vrei să faci poze, fotografii sau cum vreţi voi să le mai numiţi, poţi sa o faci chiar dacă singura ta armă este un telefon mobil.

Arma a fost un Sony-Ericsson K810i cu senzor cât o gămălie, obiectiv de 5.2mm (naiba ştie care e echvalentul pentru FF), f 2.8, iar setările… point and shoot. :) Toate au fost puţin editate în PS – nimic major, doar crop, un contrast, un uşor ton de sepia şi poate ceva luminozitate.

Pentru galerie, click pe poză (se deschide într-o fereastră nouă / tab nou).

PS: Preferatele mele sunt 1,2 şi 6.