Tablagismul, boala românului

În loc de introducere, voi spune doar că încă de mic copil am urât tablele. Da, da, mă refer la jocul ăla iubit de tot rromânul, în care trebuie să dai cu zarurile şi să muţi piesele în neştire prin cutia lui peşte.

De ce-l urăsc? Păi, ia să vedem:

  • primii tablagii pe care i-am văzut (de fapt de care-mi aduc aminte) erau nişte bişniţari din piaţă care, în timp ce jucau pe bordură, înjurau mai rau ca la uşa cortului. Normal, automat am asociat jocul ăsta cu jegurile societăţii.
  • de fiecare dată când voiam să mă relaxez, ca un făcut parcă, nu găseam niciodată un loc liniştit. Jocul ăsta e atât de popular, încât orice parc avea cel puţin 5-6 perechi de jucători, iar fiecare bloc avea cel puţin un balcon din care se auzea ţăcănitul inconfundabil al zarurilor şi al pieselor trântite de cutia de lemn.
  • nu ştiu de nimeni din familia mea, nici din partea mamei, nici a tatălui, care să joace table. Şah, da (celaltă parte a cutiei de table, băieţi). Dame, da. Tot soiul de jocuri cu cărţi, da. Dar table, niciodată. Aşa că-mi place să mă gândesc că poate o fi vorba şi de ceva aversiune ereditară, inscripţionată adânc în genele mele. Sau mai degrabă educaţia, dar nah… e mai mişto să zici că e genetic. :)

Am încercat să învăţ să joc table şi chiar am reuşit. Am vrut să înţeleg şi să accept jocul, dar pare-se că nu am reuşit. Am văzut cum se joacă, am înţeles cam care ar fi “strategiile”, dar nu am putut niciodată să pricep cum cineva poate să joace toată ziua un joc stresant de repetitiv, plictisitor, în care nu trebuie să-ţi foloseşti creierul aproape deloc.

Apropo de cărţi şi alte jocuri, mai antrenant şi mai… competitiv mi se pare un Bridge, un Whist, un Poker sau chiar un joc de Makao. Nu mai zic de şah, în care poţi să te adânceşti atât de tare, încât cu uşurinţă pierzi noţiunea timpului. Chiar să stai singur şi să te joci cu un cub Rubik mi se pare mai mişto decât să arunci toată ziua ţaca-paca cu zarurile prin cutie.

Păi bine, veţi spune voi, care-i concluzia? Ei bine, dragii mei, concluzia e că jocul în sine mă enervează şi, dacă ăia de afară mai ţăcănesc mult, s-ar putea să… îmi iau jucăriile şi să plec acasă.

2 thoughts on “Tablagismul, boala românului

  1. Danz3l

    Nici mie nu-mi plac tablele…da’ nu le urasc :)) Stiu sa joc dar mi se pare neinteresant. Pe de alta parte…iubesc sahul, ma captiveaza si cand intru-n joc nu mai vad si nu mai aud nimic in jurul meu :))

    Reply
  2. Campulung

    Nici mie nu-mi plac tablele. Stai linistit, ca sunt si sporturi de genul asta. Gandeste-te la Box, care cica e “sportul gentlemanilor” dar de fapt eu nu inteleg ce sport ar putea fi ca jucatorii sa-si dea pumni unul altuia pana pica unul din ei. Poate sunt eu cretin, poate am ramas in urma, dar nu inteleg cum acela poate fi un sport..

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *