… ei (adică cei din Grecia, de exemplu) sunt mai relaxaţi.

Acum, nu ştiu dacă e din cauză că ei sunt obişnuiţi cu turişti care vin cu dslr-uri scumpe şi fac poze în prostie, sau dacă realizează că nu numai profesioniştii – în special foto-reporterii – au bani şi pasiune pentru ‘ditai aparatu’.

În Grecia am putut face poza de aici, în mijlocul supermarketului, sub ochii vânzătoarei şi a celorlalţi angajaţi, fără să trebuiască să mă grăbesc şi fără să fiu bruscat (verbal sau fizic) de absolut nimeni. Desigur, alţi doi români din preajmă care, deşi nu erau în grupul nostru şi nu aveau absolut nicio treabă cu noi, au sărit cu gura pe mine, că de ce am tupeul să fac poză în magazin.

În România nu pot merge cu aparatul de gât fără ca lumea să se uite ciudat la mine. Nu pot aştepta pe cineva lângă un hotel (când l-am aşteptat pe Gramo şi restul pentru explorarea urbană @ Moara lui Assan), cu aparatul la vedere, fără ca un oarecare să se ia de liniştea mea şi să mă agreseze cu întrebări gen “pe cine filezi?”

Nu pot merge în parcul Izvor şi face poze unei grămezi de scaune (3 mai 2009) păzite de 3 (!!!) maşini de poliţie, că mi se fac semne (flash-uri) dintr-una din maşini, iar o doamnă poliţist iese şi încearcă să mă intimideze, îndreptându-se ameninţător spre mine (într-a 3-a poză am i-am prins când îmi dădeau flash-uri şi ieşea doamna poliţist din maşină).

Înţeleg, poate cu hainele mele curate şi cu aparatul foto în mână, am faţă de hoţ de scaune de plastic. Sau de terorist care atentează la siguranţa naţională a maselor de plastic. Sau poate chiar erau deranjaţi că cineva le face poze, în timp ce irosesc resursele poliţiei păzind cu 3 maşini acea grămadă extrem de importantă de scaune. În fine…

***

Dar ceea ce m-a deranjat cel mai tare – şi ceea ce m-a determinat să scriu cârnatul ăsta de text – a fost că, mai nou, nu pot intra în magazine dacă am aparatul foto la mine.

S-a întâmplat la Mega Image Unirii, când o doamnă agent de pază mi-a interzis accesul în magazin doar pentru că aveam camera atârnată de gât. Camera oprită, desigur, şi cu capacul pus pe obiectiv.

Am zis că bine, un Nikon D80 cu un 18-70 pe el poate fi intimidant. M-am oferit să-l pun în geantă – geantă care, la rândul ei, era pusă în rucsac. Dar nu, doamna agent de pază a zis că nu e ok nici aşa. Că trebuie să las tot rucsacul la intrare, într-una din cutiile alea de lemn. Iarăşi, am zis că ok, o las acolo cu o singură condiţie: să-mi dea în scris că, în caz că se întâmplă ceva cu echipamentul meu în timp ce e pus într-una din cutiile alea – orice – îmi plătiţi 3.000 de lei. Adică valoarea estimativă la mâna a doua a tot ce aveam în geanta foto. Cu alte cuvinte, un căcat pentru măreţul dumneavoastră magazin.

E inutil să zic că nu a fost de acord şi m-a obligat să părăsesc magazinul. Noroc că eram cu prietena şi ea a putut merge să cumpere rahatul ăla de sticlă. Cu doamna paznic înfiptă la câţiva metri în spatele ei. Că altfel trebuia să traversez şi să iau suc de la chioşc. :)

***

Domnilor patroni de magazine. Eu voiam un simplu suc. Mi se rupe de dizain-ul vostru interior. Mi se fâlfâie de preţurile voastre şi nu mă interesează că, în caz că se întâmpla ceva, puteam să fac o poză şi să vă fac de rahat; nu voiam să fac asta. Înţeleg că e vorba de spaţiu privat şi că aveţi dreptul de a face asta. Dar e un gest idiot şi abuziv.

Apropo, gest idiot şi abuziv este şi “obligaţia” de a-i arăta agentului de pază ce am în rucsac (aici bat cu sub-înţeles obrăjorul celor de la Decathlon, Militari Shopping). Conţinutul rucsacului meu nu poate fi văzut nici măcar de un agent de poliţie. Desigur, dacă vine cu mandat sau dacă are dovezi clare că în rucsac se află ceva ilegal sau obţinut prin mijloace ilegale, trebuie să tac şi să înghit. Altfel, mumu.

Eu, ca un client oarecare, mă simt dispreţuit în momentul în care sunt tratat ca un hoţ ordinar, şi asta chiar din secunda în care păşesc peste pragul magazinului dvs. Ştiţi zicala aia cu “clientul are întotdeauna dreptate”, sau cea care zice “clientul nostru, stăpânul nostru”? Ei bine, astea sunt nişte tâmpenii de lingăi; nu am fost niciodată genul de client care să ceară să fie pupat în cur. Singurul lucru pe care l-am cerut, a fost să fiu respectat. Ca individ. O chestie simplă, ce ar fi trebuit să fie dobândită în urma unor ani de acasă. Iar aici, voi aţi dat-o în bară rău de tot.

Sau să zicem că aş fi fost un foto-reporter, în căutare de subiect pentru ediţia de mâine a vreo unei hârţoage de scandal. În primul rând, dacă vă ascundeţi de presă, înseamnă că vă este frică de ceva. Înseamnă că ştiţi că nu aveti angajati buni, care nu freacă menta în timpul programului. Apoi, în al doilea rând, un foto-reporter îşi face treaba foarte bine şi cu un telefon sau cu o cameră foto compactă. Veţi interzice de acum şi accesul celor care folosesc un telefon mobil cu cameră?

Nu mai are rost să-mi toc nervii, aşa că voi încheia simplu.

Aveţi camere video. Aveţi oameni la securitate, care ar trebui să caşte ochii-n camerele alea. Aveţi agenţi de pază în civil, care ar trebui să fie atenţi la orice lucru suspect. Folosiţi-vă de resursele astea, motivaţi-vă oamenii să îşi facă treaba şi respectaţi-mi alegerea de a intra în magazinul vostru. Nu mă stresaţi inutil, pentru că am destule pe cap şi fără apucăturile voastre de paranoici.

*** Link-ul către acest articol a fost trimis celor de la Mega Image. Ar fi drăguţ să vedem un PR de calitate aici, în comentarii. ***