Băi, e de tot rahatul atunci când stai ca prostul în faţa monitorului, cu un draft mâzgâlit pe jumătate, aşteptând să vină Zâna Inspiraţie şi să-ţi arunce-n faţă puterea de a strânge şi de a grupa, în propoziţii frumoase şi pline de sens, toate literele împrăştiate de-ampulea prin negura cutiei tale craniene.

Şi stai, stai, stai, staaai ca tâmpitul şi te uiţi la tavan, pe pereţi, te uiţi la lustra aia jegoasă şi de prost gust, aruncată de proprietar sus, între cei patru pereţi, te uiţi la dezordinea de pe masă, la patul de tot rahatul şi la şifonierul băbesc ce tronează alături de peretele albăstriu, dat cu calciu. Cred că s-a prins până acum toată lumea că am ceva cu pereţii.

Dintr-o dată, îţi arunci ochii pe geam şi te apucă toţi dracii. “Futu-i în gură de copii, de ce pula mea urlă atât de tare?!”Ai vrea să te duci la ei, să le rupi picioarele şi să le îndeşi în guriţele lor pline de dinţi de lapte.

Da, e una din stările alea de nervozitate maximă, în care dacă cineva te calcă pe coadă, are toate şansele să primească multe vorbe de… bine.

Eh, nu e nimic. Mâine, cumpărăm încă un jeton din viaţa noastră şi, cu mâini tremurinde, îl aruncăm orbeşte pe plictisitoarea masă de joc a rutinei. Oricum… deja ştiu că va ateriza, ca de obicei, pe aceeaşi culoare cu care casa a învins fără nicio problemă în ultimii ani. Sunt clarvăzător, ce căcat…

Metro – boulot – dodo, în pula mea.