Monthly Archives: June 2009

Butonul de la metrou

La ţară, când te uiţi ca dobitocul la ceva şi nu prea pricepi care-i faza, se spune că te uiţi ca viţelul la poartă nouă.

În Comuna Bucureşti, omu’ se holbează (exact ca viţelul mai sus amintit) la butonul verde pentru deschiderea uşilor de la metrou. Şi se tot uită ca prostul, până când metroul pleacă din staţie. Apoi, înjură. Pentru că, dacă mintea lui creaţă nu pricepe cum funcţionează ceva, automat acel lucru este prost.

E grele viaţa-n comuna cu miniştri.

Cum să negociem

Fiind în plin proces de golire a debaralei (adică-mi vând vechiturile), am primit în ultimul timp destul de multe oferte tâmpite pe forumurile şi site-urile unde am pus anunţurile. Trecem peste schimburile mai mult sau mai puţin dubioase, ignorăm ofertele nesimţite (gen 500 de lei – echivalentul a 40% – mai puţin decât anunţul) şi ajungem la negocieri.

Ca la proşti:

O negociere începe de regulă cu o ofertă venită din partea celui care cumpără. Alteori, începe cu o ofertă din partea vânzătorului. Mi s-a întâmplat să intru într-un magazin, să mă arăt interesat de ceva, să mă uit la preţ şi să mă pregătesc să ies, moment în care vânzătorul m-a tras de mânecă şi mi-a făcut o ofertă mai bună decât eticheta.

Apoi, după ce se primeşte prima ofertă, începe negocierea propriu-zisă. Ba că are o zgârietură, ba că uite ce mişto e şi că vine în cutie cu garanţie, ba că piesa asta e prea slăbită, ba că ăla de pe drum o dă cu 2 euro mai ieftin, etc. Oricum, din discuţii în discuţii, am ajuns sa iau produse şi cu 60-70% mai puţin decât pretul de pe raft. Noi, nu la mâna a doua. Ah, şi magazinul nu era în România.

Ca o mică paranteză, că tot am zis mai sus că un argument într-o negociere poate fi “peste drum e mai ieftin”, în alte locuri nu ai să vezi niciodată vânzătorul spunându-ţi să te duci în crucea mă-tii la ăla de peste drum. Pentru că e foarte posibil să-ti bagi picioarele şi să faci asta, ceea ce înseamnă că vânzătorul de peste drum (a.k.a. competiţia) va avea mai mulţi clienţi, mai mulţi bani, mai multă marfă rulată. Lucru care, din punctul de vedere al primului vânzător, ar cam trebui să sugă.

Revenind pe plaiurile noastre mioritice şi la subiectul articolului, m-am săturat să tot dau peste oameni care înţeleg greşit conceptul de negociere. Pe scurt, m-am săturat să fiu întrebat din prima “care-i ultimul preţ”.

Dacă faci aşa, mă jigneşti. E simplu; dacă nu vrei să cumperi la cât cer eu, dar nici nu ai chef să te oboseşti să negociezi preţul, înseamnă că eşti una din putorile alea care vor totul cât mai ieftin, fară eforturi, fără nervi, fără complicaţii. Fără să mă respecţi pe mine, ca vânzător, dar şi fără să-mi respecţi marfa.

Ei bine, dacă mă întrebi aşa, ultimul preţ este cel de pe etichetă, mulţumesc şi la revedere. Sau poate ultimul preţ este mai mare decât cel afişat. Pentru că nesimţirea ar trebui să se plătească.

Da, ştiu, este în interesul meu să-mi vând marfa. Dar aleg să o vând cu plăcere – pentru că-mi place să negociez – şi doar celor o vor destul de mult încât să nu-şi permită să fie comozi.

O problemă maronie

Noaptea asta, i-am visat pe cei de la Compania Maravilla Teatro y Musica – Musiclown (de la poza cu numărul 5, până la 22). Toate bune şi frumoase, la B-Fit au fost geniali, normal ca trebuia să-mi aduc aminte într-un fel sau altul de ei.

Problema era că în visul meu erau cam 20, toţi negricioşi, cântau manele şi furau toate bijuteriile şi portmoneurile celor din public. Negricioşi dintr-ăia de-ai noştri, în caz că nu v-aţi prins.

La fel de bine l-aş fi putut visa şi pe spiriduşul irlandez, la fel de colorat, umblând pe străzile Belfast-ului, alături de perechea sa, plină de şiraguri de galbeni furaţi din oala legendară. Dar Irlandezii nu sunt genul de oameni care să înghită rahaturi, aşa că au luat problema în propriile mâini şi au încercat să alunge hoţii din ţara lor.

Da, ştiu, prejudecăţi. Dar, totuşi, ceva s-a întâmplat acolo de s-au supărat atât de tare irlandezii pe ţiganii noştri…

Protestul de Duminică

Asa cum m-am lăudat în micro-articolul trecut, Duminică am mers împreună cu cei de la photowalk.ro la protestul împotriva noilor coduri penale şi civile.

Protestul a fost fix blitz – adică rapid şi subţire. Ne-am adunat în jur de 50-60 de oameni, ne-am lipit în piept câteva stickere şi, în afară de golit acumulatorii cu blitz-ul şi de defilat prin faţa celor de la tv, nu am făcut nimic. În fine, presupun că asta e cam tot ce se poate face la un protest de genul ăsta.

Am fost uimit că am fost atât de puţini. În afară de 4-5 oameni, toţi eram amatori. Lipseau fix oamenii care sunt afectaţi cel mai mult de noile coduri, cei care, “mulţumită” acestor noi coduri, pot să se retragă liniştiţi din activitate. Cu alte cuvinte, au lipsit Cârcotaşii, Divertis, Mondenii. Au lipsit caricaturiştii, ziariştii şi foto-reporterii.

Au lipsit şi liderii. Cei doi-trei omuleţi care încercau să organizeze gloata nu au reuşit să facă mare brânză. Nu spun că eu m-aş fi descurcat mai bine; ba din contră. Dar totuşi parcă a lipsit o voce zgomotoasă, cunoscută, care să-i sprijine pe cei 50-60 de omuleţi adunaţi acolo.

Dar cireaşa (amară) de pe tort este următoarea: un pasărel mi-ar fi zis că (unii dintre) domnii foto-reporteri nu au reuşit să ajungă nu din cauză că trebuiau să fie prezenţi în altă parte. Nu au venit pentru că nu le place să se amestece cu noi, amatorii. Nu au venit pentru că oricum nu se rezolvă nimic.

Poate ar fi trebuit organizate două proteste separate; unul pentru plebe şi unul pentru pozarii elitişti.

Mai multe, pe photowalk.ro, realitatea.net, rezistenta.net, ferenczy-gandul.blogspot.com

Încă nu am apucat să scot din aparat pozele – voi edita aici în seara asta sau în cursul zilei de mâine.