Articolul ăsta stă în draft-uri de cel puţin 5 luni. Până acum nu am avut inimă să-l public. Articolul ăsta nu înseamnă nimic şi nu are niciun înţeles ascuns. Pur şi simplu întâlnirea cu Ilie mi-a muiat sufletul, mai mult decât orice eveniment din ultimul timp. Pentru că Ilie nu părea să fie clasicul cerşetor; Ilie avea ceva suflet şi adevăr în ochi. Prima parte e a mea. A doua – cuvintele bătrânului.

***

Eu sunt Ilie… un moşneag băut, bolnav, sărac. Asta le spun tuturor. Asta i-am spus şi grăsanului din autobuz. Ăla pe a cărui faţă se vedea clar că trăieşte bine, că n-are nicio grijă. Da, da, ăla cu un aparat foto atârnat de gât.

A vrut să-mi facă o poză, da’ io nu l-am lăsat. M-am săturat să mă arate tot prostu cu degetu. M-am săturat să fiu moşneagul ăla puturos, pe care îl dă toată lumea afară din autobuz, în şuturi. M-am săturat să fiu luat în râs.

***

«Eu am fost om, dom-le. Mare om am fost eu. Am avut nevastă, am avut copii, am avut casă, am avut moşie. Nevasta… încă e, dar acu e a altcuiva. Copii – dracu să ştie pe unde or mai mişuna. Nu i-am mai văzut de când aveau douăzeci şi ceva de ani. Au plecat şi m-au lăsat singur.

Eu sunt Ilie, domnul meu, şi mi-am dat casa pe-un sicriu.»