…sau viitoarea ta inimă. Sau un nou lob sănătos pentru ficatul tău îmbolnăvit. Sau orice organ transplantabil.
Drumul organelor ăstora începe, de obicei, ca în poza de mai jos. Un (probabil) începător, spărgându-se în figuri în faţa unei don’şoare, unui prieten sau a unui necunoscut de pe trotuar, cu un aparat foto îndreptat spre el. Un scuterist care, vezi doamne, se grăbeşte prin centru (da, către comentariul ăla este link-ul).
O pietricică. Atât, şi-ar fi fost de ajuns.
Dacă, după vreo două-trei cascadorii de genul nu ajung pe lista donatorilor, organele transplantabile o să se simtă invincibile şi o să-şi dorească mai multă putere, mai multă viteză. O să-şi ia un motor. De viteză, preferabil. O să renunţe la cască. La protecţii. La cizme.
Şi după aia vezi articole pe forumurile de specialitate. În care tuturor le pare rău. Toţi spun, indiferent de situaţie, că X-ulescu nu a avut nicio vină. Că din cauza conservarilor, acum doarme cu crucea-n braţe. Deşi X-ulescu gonea cu ‘busa-n roşu. Desi X-ulescu mergea cu bulina galbenă pe un motor de 1000.
Nu mă înţelegeţi greşit. Am avut amici care au fost aruncaţi la zeci de metri de pe motor de nişte dobitoci care şi-au luat permisul pe pile. Care şi-au făcut faţa praf de colţul bordurii, deşi purtau casca cu vizorul tras. Care au stat cu gâtul, picioarele şi mâinile în gips. Am avut amici care au scăpat doar cu o zgârietură şi am cunoscut oameni care acum nu mai sunt, tot datorită unor conservari idioţi.
Dar cunosc şi unii care o cer. Care fac wheelie-uri şi nose-wheelie-uri. Care nu ştiu ce dreacu e aia prioritate. Care trec de la scuter la ‘busa. Care fac şcheme noaptea, în intersecţii. Care se laudă că au mers cu 300 pe un drum care a luat cel puţin 10 vieţi în ultimele 6 luni…
… care, în curând, vor fi doar atât – nişte organe numai bune de transplantat.
Se stie clar ca pe sosele sunt multi idioti pe 4 roti. Se stie de asemenea ca pe sosele sunt multi idioti pe 2 roti fie ele mai sprintene sau mai putin sprintene. Pentru unii poate parea teribilism si inconstienta sa te dai cu sute de kilometrii pe ora pe astfel de bolizi dar ce sa ii faci. Unii dintre noi au asta in sange, altii o capata pe parcurs. Suntem oameni care nu vrem sa murim acasa in pat. Suntem constienti (cel putin cativa) de pericolele care ne pandesc la orice pas. Eu unu sunt fan 2 roti si chiar ma gandeam sa imi procur un carnet de donator in cazul in care voi achizitiona un astfel de bolid. MACAR SALVEZ O VIATA DACA UN BOU CARE NU STIE SA DEA PRIORITATE MI’O CURMA PE A MEA!!!
Da, dar vezi tu… Una dintre alea două roţi poate zbura în capul cuiva nevinovat de pe trotuar. Niciodată nu eşti singur, chiar dacă în şa eşti doar tu. Culmea, mi se pare că nu sunteţi atât de curajoşi când goniţi solo. Doar în grup.
Edit: Apropo de treaba asta cu avutul pericoului în sânge. O oarecare firmă de telecomunicaţii angaja oameni cu tendinţe dintr-astea, extremiste (să nu le zic sinucigaşe). Puncte forte erau sa nu aibă familie şi prea multe de pierdut. Oameni ăştia erau puşi în echipele de intervenţii, trebuiau să ajungă extrem de repede în locaţii aiurea, se căţărau pe clădiri, montau/demontau antene prinşi doar de un ham, chestii de genul.
Acum câţiva ani, când un amic de-al meu încă lucra prin firma respectivă (nu la intervenţii) tot mai auzeam de la el: astăzi au mai crăpat doi cu masina-ntr-o curbă. Astăzi au intrat sub un camion. Astăzi au intrat în stâlp. Acum câteva zile au picat de pe bloc. Şi uneori îi luau şi pe alţii cu ei. Care n-aveau nicio treabă cu ideile sau mai bine zis obsesiile care le curgeau celor din echipă prin sânge.
Extremismul naşte extremism. Iar una dintre extremele vieţii este moartea. Nah, asta e frumuseţea libertăţii. Alegi ce vrei pentru tine. :)
@EroticaXP: L-as contrazice putin pe Rasebo – viata in sine este o extrema. Daca stii cum sa o traiesti, nu ai nevoie de fiori pe doua roti ca sa te simti in viata.
Si in plus daca ati avea pericolul in sange cu adevarat si ati avea curajul nebunesc pe care va laudati ca il aveti atunci ati merge sa faceti bungee-jumping, sau scufundari in Atlantic, sau catarari pe munti, sau explorari in Antartica. Sunt activitati senzationale, pline de fiorii pericolului si nu numai, care insa nu prezinta riscuri decat strict pentru cel care le practica. Si nici nu polueaza. Pacat ca insa curajul vostru e doar de fatada. De aceea se numeste teribilism.
Dar probabil ca da, cineva tot iti va multumii la un moment dat pentru ca ti-a placut extremismul pe doua roti.
Păi dacă viaţa este o extremă, atunci cealaltă extremă care e? Şi care e calea de mijloc?