În fiecare dimineaţă, merg din zona Drumul Taberei până la servici cu metroul. Traseul, în mare, este ăsta: autobuz spre Politehnica, metrou Poli-Eroilor-Unirii-Aurel Vlaicu. Se schimbă linia la Eroilor si la Unirii. Dacă la Eroilor este usor de schimbat linia,  În Unirii trebuie să treci printr-un pasaj subteran aglomerat.

Pentru cine nu este din Bucureşti sau nu e familiarizat cu staţia de metrou Unirii, schimbarea liniilor se face în următorul fel: de pe peronul de la Unirii1 se urcă scările, se merge pe sus, de-a lungul staţiei, până într-un loc unde se face la stânga şi se coboară nişte scări. După scări, e un pasaj lung, la sfârşitul căruia se coboară alte scări, pentru a ajunge pe peronul staţiei Unirii2. Simplu ca papa-caca-somn, nu?

Revenim la problemă şi la locul unde s-a întâmplat buba. Locaţia magică e pe lângă primele scări dinspre Unirii 1, scări care sunt împărţite în rulante şi normale. Dacă ţi-e lene, o iei pe rulante. Dacă te grăbeşti, mergi pe cele normale, mai rapide din cauză că rromânii-s puturoşi şi stau la coadă la alea rulante.

Cum am ieşit din metrou, am ajuns printre oamenii poziţionaţi pentru a continua coborârea pe scările normale, aşa că, pentru a nu mă împinge în cei din jurul meu, am zis că e normal şi frumos să merg înainte, nu să mă îmbulzesc alături de restul pentru a mă îngrămădi pe scările rulante. Problema este că nu toţi gândesc aşa şi aproape nimeni nu se pregăteşte pentru direcţia dorită – toţi din jurul meu, îndeosebi din partea dreaptă, se îndreptau spre rulante.

Pentru a face o paralelă cu comportamentul de pe şosea, imaginaţi-vă că sunteti pe un drum cu 3 benzi, voi circulaţi pe banda 2 (de mers înainte) şi toţi se hotărăsc să facă la stânga de pe prima bandă. Adică aia de lângă bordură, care în mod normal ar trebui să fie ocupată de cei care vor să facă la dreapta. Aşa, ca-n Bucureşti.

Revenind. În timp ce încercam să-mi croiesc drum drept înainte, pe la sfârşitul chinului, chiar înainte de a ajunge la scări, dau peste o veche “cunoştiinţă” de-a mea. Exact vaca care m-a determinat să încep seria “Bunul simt în mijloacele de transport în comun” şi care poate servi cu brio rolul de model de nesimţit bucureştean. Aceeaşi nesimţită care, în toate cele 6 sau 7 rânduri când am dat peste ea (metrou şi autobuz), m-a îmbrâncit, m-a înghiontit şi mi-a făcut picioarele pilaf, lăsându-se cu toată greutatea pe mine. Pentru că, de fiecare dată, ea trebuia să treacă, ea trebuia să iasă prima de acolo. Şi de fiecare dată am tăcut şi-am lăsat-o-n prostia ei.

Eh, întâmplarea a făcut să trec chiar prin faţa ei şi pare-se că i-am întrerupt avântul spre scările rulante, oarecum obligând-o să-si mişte curul pe alea normale. În momentul ăla, am început să o aud în spatele meu cum începe să bolborosească şi simt câteva împunsături sănătoase în spate (aş fi zis chiar că încerca să mă împingă pe scări). Asta este, ignorăm.

Mai jos, pe la mijlocul scărilor, reuşesc să disting ceva din ce spunea vita încălţată. Am cules cuvinte ca “dobitoc”, “nesimţit”, “măgar”, dar şi “uite dom’le cât de “micuţ” e şi se împinge aşa ca nesimţitul peste mine”. Liniştit (deşi îmi venea să o pocnesc atât pentru faza de atunci cât şi pentru toate ghionturile care le-am încasat de la ea de-a lungul timpului), mă întorc spre ea şi o întreb: “Doamnă, aveţi vreo problemă?” Vaca tace şi îngheaţă, dar se trezeşte un maimuţoi cu tricou de fancourier să se răţoiască şi el la mine, spunând că l-am împins şi pe el şi că de ce vreau să bat femei. O.o

Ignorăm faptul că nu l-am atins pe boul cu fancourier, acesta fiind la o distanţă de 3 persoane de mine. Ignorăm şi faptul că, dacă era cazul să îl ating, îmi ceream scuze, aşa cum am făcut de fiecare dată când a fost cazul. Ignorăm şi faptul că am trecut la aproximativ 5 centimetri de orice protuberanţă a vitei încălţate, singurul rau pe care l-am făcut fiind faptul că am împiedicat-o să mai adune câteva grame de grăsime (ce, dacă şi ea s-a legat de şuncile mele, şi eu pot face aceeaşi chestie). Ignorăm chiar si ipocrizia vacii, care a împins cel puţin 4 oameni în încercarea ei (eşuată, sîc) de a ajunge la scările rulante.

Dar data viitoare nu ştiu dacă am să pot ignora. Chiar dacă, de regulă, sunt împotriva violenţei, muierea asta chiar merită un ochi vânăt. La fel şi boul cu tricou de la fancourier, care s-a trezit să se bage unde nu-i fierbe oala. Aşa, educaţie cu forţa că altfel, dacă le explici frumos, le intră pe-o ureche şi le iese pe cealaltă.

Dar morala care e? Păi, ştiu că-s tâmpit, dar vreau legi de circulaţie pentru pietoni. Vreau semne, benzi, semafoare, priorităţi, vreau să fie poliţişti trotuarişti în dreptul tuturor zonelor aglomerate, care sa le dea amendă vacilor şi boilor care nu înţeleg că sunt şi alţii pe lângă ei. Vreau să trebuiască să ai permis de mers pe jos, iar dacă nu ştii să te porţi civilizat, să fii obligat să stai acasă.

Cât despre titlu… O rutină zilnică.