Sau problogăr. Pro-Blogger, adică, să-mi fie cu pardon.

Nah, nu e nicio o revelaţie, pentru că deja ştiam, de prin auzite, că o fi cam de câcat să fii problogher. A scris şi ‘nea Arhi la un moment dat pe tema asta, da’ nu-i mai găsesc articolul. Oricum, în caz că nu se ştie, eu mi-s cam bătut în cap şi, până când nu-mi ard un ciocan sanatos peste degete, nu mă conving că o bucată mare si grea de metal îmi poate face degetele pilaf.

Păi şi, până la urma urmei, ce naiba? Ce poate să fie atât de greu în a sta toată ziua în cur de-ampulea şi a freca degetele pe butoane? Ah, idei, writer’s block, alea-alea? Păi, ideile-ţi vin atunci când:

• îţi permiţi să te trezeşti când vrea muşchiul tău (să zicem 12, când am eu pauza de masă);
• îţi permiţi să ieşi la plimbare în parc, într-o zi frumoasă, la orice oră vrei (la ora 14, de exemplu)
• să stai cu cracii-n sus şi să numeri punctele pe tavan (pe la ora 15, când eu alerg de tâmpit pe scări, încercând să ajung mai repede la un manajer care nu ştie că, pentru a folosi resursele de pe reţea, trebuie să înfingi cablul în leptop);
• te uiţi ca tembelul la televizor (pe la 17, când număr minutele până când pot să zbor dracului de la muncă);
• îi faci vizite vecinei şomere de la etajul 3 (la 19, când eu sunt blocat în traficul de la Academia Militară).

Ei bine, asa cum am scris mai sus, nu e chiar mişto să fii blogger profesionist; din contră, dacă nu îţi place destul de mult scrisul încât să îl transformi în viaţa ta, e nasol cu spume. Pentru că un pro-blogger trebuie să scrie şi trebuie să o facă des, regulat şi bine. Nu există vacanţe, nu există pauze, weekend-uri în care scapi de servici, uneori nu există diferenţe între noapte sau zi, iar pentru unii nu există nici măcar o pauză din cauza problemelor de sănătate. Blogul trebuie să producă, să fie umplut cu informaţie zilnic, indiferent de ce se întâmplă cu omul din spatele tastaturii.

Spun că am învăţat-o pe pielea mea… Nu, nu am înebunit; n-am început să cred că aş fi un blogger profesionist. Sunt doar un muiache care aruncă cu păreri personale în virtual, de multe ori degeaba şi de multe ori prost (aşa cum probabil o fac şi în cazul de faţă). Dar, cu toate astea, am văzut ce înseamnă să trebuiască să scrii din obligaţie, nu neapărat pentru că ai chef.

Să vrei să stai în braţe cu iubita, la un film, dar să nu poţi, pentru că ţi-ai dat cuvântul că ai nişte articole gata. Să te uiţi pe geam, în weekend, şi să vezi un soare superb şi o natură care abia-abia stă să explodeze în verdeaţă, dar tu să stai în casă pentru trebuie să mai scrii câteva paragrafe, pentru că trebuie să termini un articol, pentru că trebuie să îl publici şi pentru că trebuie, din creierul tău creţ şi de sub degetele tale, să iasă un articol cât mai mai bun posibil.

Am terminat, în dimineaţa asta, ultimul dintre cele trei articole pentru CeRecomand.ro. Totul, de la primirea celor trei periferice până la “predarea” ultimului articol, a durat aproximativ 2 luni jumătate (Andrei, dacă mă înşel, corectează-mă). Cam mult, veţi spune. Da, poate. Dar, în tot timpul ăsta, mi-am redus semnificativ frecvenţa articolelor de pe blogul personal, am stat în fiecare seară, notându-mi impresii despre produsele în test, am scris, am făcut poze, am şters ca dobitocul toate cele trei articole finalizate, le-am refăcut cu greu, cu sacrificii şi cu mulţi draci.

Uneori nu am scris de plăcere, am scris pentru că ştiam că trebuie să predau articolele cât mai repede cu putinţă. Uneori – recunosc – mi-am băgat penisul în ele de articole şi am făcut orice altceva în afară de scris. Chiar şi o săptămână. Dar, de fiecare dată, m-am întors în faţa tastaturii şi de fiecare dată am mai scris un paragraf. Şi fiecare paragraf a fost chinuit, obosit, stors cu greu dintre ridurile creierului meu sictirit.

După toată tevatura asta, mi s-a oferit ocazia de a păstra unul dintre produsele date în test. Nu contează care – nu l-am ales după preţ ci după utilitate. Eh, mulţi vor spune că sunt articole plătite, că, din cauză că am primit ceva în schimbul lor, nu sunt sincere. Am o întrebare pentru voi. La muncă, din cauză că primiţi un salariu, vă pupaţi şeful în cur? Am muncit – mi-am făcut treaba cât am ştiut de bine – mi-am primit “plata”.

Ah, şi ştiţi care e faza mişto? În ciuda faptului că uneori, obligaţia de a scrie a supt la maxim, aş repeta fericit experienţa oricând. Mersi Andrei, CeRecomand.ro şi DreamIT.