Acum ceva timp, în metrou, am tras cu urechea la o mică ceartă purtată la telefon, între un tip şi un reprezentant al unei bănci. Din câte am reuşit să prind, pare-se că buba ar fi fost un cont bancar blocat fără motiv; tipul plecase în vacanţă la mama dracului, peste mări şi ţări, şi a avut surpriza de a descoperi că, odată ajuns acolo, nu mai putea să scoată absolut niciun cent din banii lui, de pe contul său. Se cam futu distracţia, eh?

Ei bine, eu nu prea suport să fac “afaceri” cu banca. Nu, nu pun banii la saltea, am vreo două conturi deschise, dar pur şi simplu nu pot sta liniştit la gândul că banii mei sunt în buzunarul altcuiva. În buzunar, teoretic vorbind, pentru că buzunarele băncii sunt, în cel mai bun caz, nişte cutii de oţel, iar în cel mai rău caz, nişte impulsuri electronice pe suport magnetic. Sau ambele.

Dar, de fapt, problema nu e că banii mei sunt puşi undeva unde eu nu îi pot controla pe deplin. Problema e că banii mei nu sunt statici, într-o seif tâmpit; banii mei se plimbă nestingheriţi prin mâini nesigure şi investiţii tâmpite, de cele mai multe ori extrem de riscante.

Şi, în caz că banca la care am eu contul de economii face vreo investiţie tâmpită, eu rămân cu buza fluturând şi fără banii de avans pentru apartament. Exact în aceeaşi situaţie rămân şi dacă dobitocii care şi-au luat casă, maşină, frigider şi chiloţi pe banii băncii rămân fără bani de plătit ratele.

De asta am urât tot timpul dobitocii care nu au fost în stare să economisească de unii singuri, preferând să plătească dublu pentru un rahat de fier consumator de combustibili fosili, decât să aştepte un an sau doi cu abonamentul de autobuz în mână.