Dimineaţa, când alarma cu greu îţi crapă ochii, când, de ciudă că nu mai poţi moţăi încă juma’ de oră, îţi vine să urli la toţi pereţii, dar nu poți scoade decât un mormăit plin de draci… Exact înainte să înjuri alarma şi să trânteşti ceasul de podea, zâmbeşte larg şi bucură-te de încă o dimineaţă leneșă.

Când ieşi din bloc şi eşti atât de tare lovit de lumina de afară, încât te ustură ochii… Ştiu, ai vrea să fie puţin mai întuneric, să fie o dimineaţă cu lumină mai blândă. Eh, înainte să te încrunţi şi să înjuri soarele cu patos, zâmbeşte şi bucură-te că încă poţi vedea un răsărit luminos.

Când, în mijloacele de transport în comun, stai la grămadă, presat în ceilalţi călători transpiraţi, ca şi cum te-ai afla într-o conservă de peşte în ulei vegetal… Înainte să îţi faci loc cu coatele, să îi calci pe toţi în jur şi să înjuri de toţi Dumnezeii, într-o încercare disperată de a ieşi afară, opreşte-te puţin, trage cu sete de vreo două ori din aerul încărcat şi împuţit. Apoi, încearcă să zici pardon, mulţumesc, mă scuzi. Zâmbeşte… mulţumeşte-i zeului în faţa căruia te închini, că încă poţi respira. Eşti ateu? Mulţumeşte şi atât.

Când ajungi la muncă şi dai cu ochii de şeful care parcă nu ştie altceva în afară să facă mişto de subalterni… Nu-l înjura, nu-l trimite în origini, nu-ţi dori să-ţi dai demisia. Dă-l dracului, termină-ţi treaba şi gândeşte-te cu drag la momenul în care vei fi din nou tolănit în pat, alături de perechea ta. Fii fericit că încă ai cum să iubeşti pe cineva.

Încearcă să zâmbeşti. Şi ce dacă ai întârziat la muncă? Şi ce dacă ai o zi de căcat? Şi ce dacă eşti jos? Ai probleme? Arată-le degetul mijlociu şi treci mai departe. Fii ignorant, fii flegmatic, fii nepăsător. E bine, e uşor, e relaxant. Arată că te doare-n pulă de toate problemele tale zilnice, de toate măruntişurile care abia-abia aşteaptă să-ţi roadă, la fel ca picătura chinezească, ultima fărâmă de viaţă.

Pentru că, atât eu cât şi vecinul, Ghiţă instalatorul sau Dorel milionarul avem aceleaşi probleme. Adevărat, la un alt nivel, îmbrăcate în alte nuanţe, dar sunt, în esenţa lor, aceleaşi. Şi, cu toate astea, unii nu-s aşa tensionaţi, unii nu-s aşa de stresaţi, unii nu se supără aşa de uşor. Unii trăiesc şi se bucură de ieri, de astăzi şi de mâine – cât timp va mai dura acel mâine. Unii trăiesc fericiţi, în ciuda lipsurilor şi nedreptăţilor evidente.

Nu spun că ar trebui să fii un dezaxat care nu ştie decât să zâmbească în mica lui lume interioară. Poţi plânge, poţi urla, poţi fi nervos, poţi urî, poţi lovi – chiar nu ai cum trăi altfel; viaţa le conţine şi pe astea. Dar nu uita să zâmbeşti. Cât mai des.

Ce m-a apucat şi unde vreau să ajung cu tot bullshit-ul ăsta?

M-am săturat să văd atâţia oameni pe stradă, stresaţi din cele mai stupide motive. M-am săturat să prind pe cineva că se uită curios la mine în autobuz, să îi zâmbesc prietenos şi să primesc doar o privire speriată, uşor acidă. M-am săturat să văd cum oamenii din jurul meu se prăbuşesc în ei înşişi, numai din cauza unor rahaturi mărunte, rahaturi care se adună până când totul se revarsă peste buza paharului.

Şi să nu aud “nu pot”. Există doar “nu vreau”.

Poza asta am făcut-o de 1 Martie, în Piaţa Romană. Băiatul din poză e un tip mai negricios, îmbrăcat foarte modest, care în mod sigur nu face parte dintr-o pătură socială privilegiată. Cu toate astea, zâmbea. Zâmbea cu gura până la urechi, atât de sincer şi deschis încât, la vederea lui, mi-au pierit toţi dracii pe care îi adunasem în aglomeraţia dintre tarabe.

Şi, abia atunci cred că mi-am dat seama că un zâmbet poate fi rezolvarea a multor probleme de-ale noaste.