Monthly Archives: March 2009

Permis port-aparat foto

Acum câteva săptămâni bune, am avut o întâlnire destul de interesantă cu un jandarm, pe lângă un obiectiv militar. Am rămas fără două poze de pe card şi, deşi nu s-a pus problema asta, am fost destul de aproape de a rămâne ori fără cardul de memorie, ori fără aparatul foto.

În afară de unul la aprox 100 de metri de respectivul obiectiv militar, postat în dreptul Comandamentului Comunicaţiilor Informatice, nu am văzut niciun semn de interzicere a fotografiatului – nici măcar nu ştiam că locul unde am făcut pozele alea era unitate militară; comandamentul şi locul respectiv sunt despărţite de o străduţă – practic sunt două parcele diferite, încercuite cu garduri diferite, de unde am tras concluzia că semnul de fotografiere interzisă nu se aplică şi locaţiei unde mă aflam eu.

Oricum, aici să zicem că am greşit eu – există totuşi un semn, ascuns după un zid dintr-un colţ al clădirii, fix în cealaltă direcţie faţă de cea în care mă îndreptam eu, pe care l-am descoperit abia după două săptămâni de uitat foarte atent.

În tot timpul ăsta, pe net sunt disponibile imagini în detaliu ale unităţii militare respective, atât la nivelul străzii, cât şi din satelit/bird’s eye. Adică imagini mult mai valoroase dpdv strategic decât cele două poze pe care le-am făcut eu, indiferent că-s făcute vara trecută sau acum un an – zidurile nu se mişcă aşa de uşor.

***

Acum câteva zile, în timp ce mă plimbam cu aparatul foto la subţioară şi cu prietena de mână prin parcul de lângă Lacul Morii, am văzut montată o scenă nepăzită, goală. Am crezut că va ieşi un cadru interesant dacă aş face o poză din interiorul său, în care să iasă marginile interioare ale scenei ca un soi de ramă. Scos trepied, montat, încadrat, jucat cu vreo 2 expuneri, apăsat declanşator şi pus pe aşteptat.

Fix când s-a terminat expunerea, apar doi paznici care ne alungă de acolo în cel mai nesimţit mod cu putinţă. Deşi am auzit ceva de genul “uite are aparat” nu au îndrăznit să pună mâna pe el. Poate i-a calmat şirul meu de întrebări în legătură cu lipsa unui gard sau a unui mijloc care să mă împiedice să pătrund pe acea scenă, de ce nu erau la post dacă trebuiau să păzească obiectivul, etc. Poate era mai bine să tac şi să plec mai departe, dar uneori sunt mult prea curios din fire… Eh, am scăpat, am mai făcuit câteva cadre lângă lac, am plecat acăsică.

***

Astăzi, citesc pe la iLL cum că genialii noştri guvernanţi – sau cine naiba se ocupă cu îmbârligatul legilor – vor să introducă în codul penal unele prevederi care fac abuzurile poliţiei şi a paznicilor să aibă temei legal. Adică alea, atunci când îţi spune un paznic pocnit de băutură că ai nevoie de permis pentru a face poze în parc, sau când doi poliţişti idioti te duc la secţie pentru că le-ai pozat maşina parcată în staţia de autobuz.

La iLL e şi un link către un articol mişto din România Liberă. Unul dintre cele mai interesante citate de pe acolo este ăsta:

Noul Cod Penal, ce ar putea intra in vigoare in septembrie, spune la Art. 225, alin. 2, ca “fotografierea, captarea sau inregistrarea de imagini cu o persoana aflata intr-o locuinta, incapere, dependinta ori loc imprejmuit tinand de acestea se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda”. Asta inseamna ca, daca pozezi un bloc, devii aproape sigur infractor, pentru ca sunt posibilitati foarte mari sa “captezi” si imaginea vreunei gospodine care intinde rufele. Te poti alege cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda.

Citiţi si restul, că se merită.

Tu’ţi ciripul tău

Noaptea trecută, văzând că s-a încălzit afară, mi-am spus că ar fi frumos să dorm cu geamul deschis. Vorba aia, altfel dormi când respiri aer răcoros şi … aerisit (pentru că nu am cum să îl numesc aer curat). Zis şi făcut – înainte de culcare, am lăţit geamul, m-am introdus în pat şi m-am pus pe sforăit. Sforăit sănătos, pentru că-mi răsfăţam plămânii cu noxe proaspete.

Până la ora 3 noaptea, totul a fost bine şi frumos. La 3, mă pune necuratul să mă trezesc şi să mă duc la baie. Nimic special aici; am scuturat-o numai de 3 ori, după care m-am întors în pat. Eh, după încă vreo 10 minute de moţăit, încep să aud câte un cirip timid. Apoi, din ce în ce mai tare, până când ciripul iniţial s-a transformat într-o adevărată orchestră isterică de ciripeli nocturne. Aştept încă vreo 20 de minute, în speranţa că s-o plictisi păsărica insomniacă, după care sar din pat, trântesc geamul şi mă întorc între aşternuturi.

Dar, odată cu căldura, se trezesc la viaţă şi alte vietăţi. Unele-s mai mari – ca pasărea insomniacă – altele-s mai mici. Ca nişte ţânţari, să zicem. Ţânţari care, multumită faptului că, în timp ce am fost la baie am aprins lumina pe hol, au binevoit să se auto-invite la mine în cameră şi să-mi facă pielea sită, inclusiv în locurile mai puţin accesibile. Adică între degete. Şi dă-i şi scarpină-te, trezeşte prietena din cauză că te învârţi în aşternuturi ca titrezul, aprins lumina din nou pe hol, în speranţa că vor fugi ţânţarii spe becul de acolo… toate în zadar; orice făceam, parcă făceam mai rău.

După câteva straturi de piele rupte în unghiile-mi, reuşesc să mă abţin şi, ori din cauza oboselii, ori mulţumită auto-controlului meu fantastic (da, sigur) am reuşit să adorm.

Uh… era să uit. După câteva ore, adică pe la 8 şi câteva minute, rasebo zbura ca vântul pe uşa apartamentului, în mare întârziere şi cu mult somn în oase, după ce se trezise cu doar 10 minute înainte.

Uh, uh. Era să uit încă ceva. Morala e că a venit primăvara, anotimpul în care toată natura se trezeşte la viaţă. Yupii.