De când am învăţat pe propria-mi piele ce înseamnă telefonul de servici, am început sa mă hlizesc în faţa oricărui angajator care încearcă să mă momească introducând ţârâitorul în capul listei cu beneficii.

Da, ştiu că nu e vina lor; ei doar îţi dau ceea ce ştiu că are efect în majoritatea cazurilor. De obicei, chiar şi un chibrit trecut în lista cu beneficii face un prosibil angajat să saliveze. Aceştia, în special prospăturile (adicătelea ăia care s-au aruncat de curând pe piaţa muncii), au impresia că, dacă li s-a oferit un telefon de serviciu, au dreptul să înroşească undele radio cu apeluri personale. Nu zic că nu este posibil; depinde de companie şi de câţi bani e dispus şeful să toace pe curul unui angajat. Dar ei văd doar partea care le convine lor.

Ceea ce bobocelul nu realizează este că, odată ce s-a trezit cu celularu-n mână, timpul său liber nu îi mai aparţine; nu mai sunt de ajuns cele 8 ore pe care le petreci zilnic la servici, de acum trebuie să fii disponibil 24/7. La telefon, ce-i drept, dar timpul tau personal, care ar trebui să îţi aparţină, în care nu ar trebui să te gândeşti absolut deloc la servici, eh, timpul tău personal s-a dus dracului.

Hai să dăm şi exemple, că la teorie ne pricepem cu toţii.

Acum doi ani, la primul meu job, mi s-a oferit un telefon de serviciu. Normal, l-am acceptat; nu aveam de ce să n-o fac: telefoanele pe care le făceam erau plătite din contul firmei şi eram căutat doar în timpul programului, doar cu probleme minore.

Eh, după 2-3 săptămâni de ţinut cărămida-n buzunar, a început lumea să se înveţe cu gustul mobilului.

Cel puţin o dată pe săptămână se trezea câte un dobitoc să mă sune fix la câteva secunde sau minute după ce plecam de la serviciu. Uneori mă prindeau cu cheia de la birou în mână, alteori cu un picior pe trotuarul din faţa firmei şi în alte momente – cele mai aiurea momente de altfel – când tocmai reuşisem să fac o staţie cu troleul. Normal, indiferent unde eram, trebuia să mă întorc pentru a le rezolva problema lor super-urgentă – care de cele mai multe ori consta în reintroducerea aparatului în priză. Nu, nu conta că eu terminasem programul acum 2 ore şi că nu mă plătea nici dracu pentru orele suplimentare.

Apoi, mai târziu, după ce apăsatul numărului meu de mobil a devenit o rutină, începusem să primesc telefoane şi pe la nişte ore (destul de) târzii ale serii sau chiar în timpul dimineţii, cu mult timp înainte de a trebui să îi onorez cu prezenţa mea fizică. Seara, adică pe la 21 sau 22, iar dimineaţa pe la orele 6 – 7. Nici nu vă imaginaţi ce bine e sa stai adormit pe budă, eliminând cina de ieri şi răspunzând instinctiv cu “da” şi “îhî” la orice tâmpenie spusă de omuletul de la celălalt capăt al…undelor radio.

După ce am mai răbdat câteva săptămâni telefoane tâmpite, primite-n zori de zi sau aproape-n miez de noapte, am început să pun telefonul pe silenţios imediat după ce terminam programul. Timp de patru zile – linişte totală (sau nah vibraţii relaxante). A cincea zi, însă, s-a gândit Directorul ‘ăl mare (ze boss, tata tăticilor, şefu’) să mă onoreze cu un telefon dis-de-dimineaţă. Telefonul, normal, bâzâia pe podea, la 30 de centimetri de ochii mei ce se mişcau haotic în REM. Adică telefonul vibra şi eu rupeam patul în două de somn.

Ajung la servici în dimineaţa aia cu vreo 10-15 minute mai devreme decât trebuia. La recepţie, don’şoara mă priveşte îngrijoarată. O salut, trec pe lângă şi întâlnesc privirile celor de la vânzări. Ooook, ceva căcăniu a lovit ventilatorul. Urc scările în spirală, trec pe lângă secretare (aveau aceeaşi privire speriată-n ochi ca tipa de la recepţie) şi, imediat dupa ce trec pe lângă biroul şefului, aud un răget: AAAAaaaiiiitiiiiiuuuuulll!! (adică IT-ul – eu nu aveam nume). Încă senin, fac stânga-mprejur şi intru-n birou.

După seria normală de urlete şi răgete şi încercările mele inutile de a-i explica omului că eu nu am ce să caut la ora 6:30 la servici, aflu de ce am fost sunat: nu îi mergea netul. Bine, s-a descurcat omu’ până să ajung eu, că nu e degeaba director; a luat cablul de reţea şi l-a băgat în laptop. Dar aitiul de ce nu era la posturi?!

Revenind la problema cu telefonul, că deja am început să o iau pe câmpii.

Am continuat să fiu la fel de “nesimţit” şi să nu răspund la absolut niciun apel după orele de program. După încă 2-3 episoade cu oameni urlând fără motiv la mine, am putut să uit telefonul pe profilul general, fără a mai fi deranjat la cele mai tâmpite ore posibil.

Ideea e că telefonul de servici are, ca orice alt lucru din lumea asta, avantajele şi dezavantajele lui. Avantaje ar fi faptul că poţi contacta omuleţii de care ai nevoie oricând, nefiind nevoit să fii la birou pentru a utiliza telefonul/agenda de acolo. Dezavantajele, din punctul meu de vedere, sunt clare şi prezentate mai sus.

Desigur, faptul că poţi fi contactat oricând poate fi şi un avantaj. Dacă lucrezi în suport sau în administrare IT, de exemplu, şi dacă pe umerii tăi stă funcţionarea 24/7 a echipamentelor informatice din cadrul companiei. Sau dacă eşti ditamai executivul care răspunde de ţşpe contracte.

Dar eu, care eram un amărât de help-desk care lucra la negru, fără carte de muncă, pe un salariu de tot rahatul… Ce dracu să fac eu cu telefon de servici?