Primele suspine de blues şi rock clasic le-am auzit, încă de pe când eram doar un prichindel de-un metru, de la tatăl meu – muzica pe care o asculta în maşină, când făcea un drum mai lung. Apoi, odată cu trecerea timpului, urechile mele au început, încetul cu încetul, să se deprindă şi cu heavy-ul, progressive-ul, speed-ul şi power-ul care urla din difuzoarele combinei surorii mele.

Mai târziu în viaţă, după ce mama a renunţat să îmi urmărească de la balcon fiecare mişcare pe care o făceam atunci când ieşeam afară, am început să ies de la adăpostul blocurilor din cartier şi să cunosc diverşi omuleţi – majoritatea cu mult mai mari decât mine – care aveau cam aceleaşi gusturi muzicale. Am început să fac rost de muzică nouă, diferită, mai brutală şi mai rapidă şi am început să renunţ la genurile din primul paragraf, în favoarea black-ului, death-ului şi gore-metal-ului.

Am trecut şi prin perioada adolescenţei, adică acea perioadă clar definită de pleată, lanţuri, brăţări cu ţepi, rockotecă, beţii, bătut, înjurat manelişti/rapperi/oricine-nu-era-ca-noi. Pierce-uri şi tatuaje nu am apucat să-mi fac, deşi, dacă nu erau ai mei, probabil că acum aveam câteva cicatrici pe faţă şi un tatuaj cu un tribal sau un însemn celtic pe-o bucată de piele. Asta a fost şi perioada în care m-am implicat în organizarea câtorva concerte din Botoşani, eu umblând după ceva sponsori şi cazare (am reuşit să fac rost în căminul unui liceu din oraş).

De pe la sfârşitul clasei a 11-a, am lăsat-o mai moale cu dragostea pentru haos şi extremism. Am început să redescopăr heavy-ul, speed-ul, power metal-ul. Am început să plec urechea şi la un blues leneş, obosit, dar să şi tresar la auzul unui jazz săltăreţ. Am început să am mai mult respect faţă de cei din jurul meu, să am principii şi bun simţ. Am început să rămân fără hormonei şi să mă maturizez.

Acum că am terminat cu istoria, să vă spun şi ce m-a apucat cu rock-ul.

De regulă, am obiceiul să ascult muzică mai tot timpul; acasă, în autobuz, chiar la muncă. Numai că, uneori, pur şi simplu, din cauza muncii, oboselii sau a nervilor, uit să îmi iau playerul cu mine sau să apăs play în amarok/foobar2000.  Lucru care s-a întâmplat şi în ultimele săptămâni.

Am să mai fac o mică paranteză aici, pentru a preciza că, din punctul de vedere al amicilor mei, sunt un animal puţin mai ciudat; niciun gen de rock sau metal nu mi-a indus vreodată o stare de agitaţie ci, din contră, m-a calmat, m-a ajutat să intru-ntr-o stare de linişte totală, ajungând până la sentimentul de transă profundă, aducându-mă în zona aia în care eşti tu, în care gândeşti ca tine, în care exişti cu adevărat (nu, nu m-am drogat niciodată).

Ei bine, ieri, mai mult din greşeală, am dat play pe calculatorul propriu şi personal unui playlist cu Maiden. Eh, după ce am început să dau involuntar din picior pe ritmul riffurilor din Run to the Hills, Flight of the Icarus, Wasted Years şi multe altele, am deschis ochii şi… am văzut lumea în culori. Roşul era mai viu decât sângele, albastrul era mai adânc decât infinitul oricărui cer senin, galbenul mai vibrant decât cel mai galben câmp de floarea soarelui pe care l-aţi văzut vreodată.

În acel moment, mi-am dat seama că respir şi trăiesc rock, că sufletul meu se trezeşte la viaţă pe ritmurile chitărilor – fie că-s ele electrice sau clasice – că inima-mi tresare la auzul urletelor vocaliştilor sau a bătăilor în tobe care curg ca o ploaie torenţială pe timpanele mele.

Pentru mine, nu a contat niciodată câte albume a scos Led Zepp, Maiden, sau AC-DC, si nici nu am fost interesat de numele membrilor unor trupe. Eu nu-s istoric, pe mine nu mă interesează o înşiruire de nume, ani sau titluri. Eu vreau doar să ascult muzică.

Rock on!

Notă: sunt curios câţi veţi fi destul de inguşti la minte pentru a înţelege, din ce am scris în prima parte a articolului, că metaliştii sunt nişte nespălaţi ordinari, beţivani şi care violează babe pe cavourile din ţintirim.

Notă2: da, am pus watermark de ţăran pe imaginea de mai sus, dar e a mea şi dacă v-apucaţi s-o furaţi, vă …