Din cauză că nu m-am priceput niciodată la introduceri, am să încep sec, prin a cita definiţia din DEXonline.ro. Un contract este o “înţelegere scrisă prin care două sau mai multe părţi se obligă reciproc la ceva“.

Tot sec, spun şi c-am ajuns la concluzia cum că nu există așa ceva în spațiul carpato-danubiano-pontic. Nu spun că n-ar exista contracte – semnături pe foi albe şi ştampile sunt în prostie – ci nu avem cultura unui contract, nu suntem obisnuiţi cu obligativitatea respectării unor termeni clari, exacți, specifici, şi nici nu suntem în stare să tragem pe cineva la răspundere, în cazul în care acei termeni sunt încălcați. Noi suntem obișnuiți cu acel contract verbal, acea promisiune flexibilă care poate fi alterată sau uitată ușor.

Să luăm situaţia ipotetică în care eu aş fi un ţăran cu mulți ardei iuţi şi tu un patron de fast-food.

Eu îţi spun că, timp de un an, îţi voi aduce un borcan de 10 kg de ardei iuţi în fiecare luni dimineaţă, între orele 9 şi 11 AM. Vorba aia; îmi dau cuvântul, sunt om serios, n-o să fie probleme. După vreo două luni, nu mai am chef/uit să mai trec pe la tine/am rămas fără ardei/nu-mi mai convine preţul/whatever şi-mi bag picioarele.

Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să fiu muştruluit de către client. Pentru că da, va fi clientul meu în continuare; mai găseşte marfă el aşa bună la un preţ atât de mic pe undeva? Din punct de vedere legal, nu are ce să mi se întâmple nimic – nu pot să primes amendă pentru că am uitat să fac ceva, d-apăi ani de izolare. Ce, am semnat ceva? Nu? Dă-te naibii, mie mi se rupe.

Tu, ca proprietar de fast-food, nu vei avea ardei iuţi de pus în sandwich-uri.  Rezultă că acei clienţi, care-ţi consumau ţie acele 10 kg de ardei iuţi săptămânal, vor fi cam supărati şi îşi vor băga picioarele-n sandwich-urile tale.

De ce să renunţi la ţăranul care poate vine, poate nu şi să alegi o companie de distribuţie cât-de-cât serioasă? De ce să închei un contract legal cu furnizorul tău de ardei iuţi? Doar merge ş-aşa, nu?

Ce m-a apucat pe mine cu contractele, românii şi ardeii iuți?

Ei bine, cei de la fast-food nu au avut ardei iuţi de pus în sandwich. Eu mănânc foarte iute, aşa că sandwich-ul lor fără acei ardei nu are, pentru mine, niciun gust.

Vânzătoarea mi-a spus că furnizorul lor, un nenică de la ţară, nu a mai apărut de vreo… mult timp. Când am întrebat-o dacă nu au contract cu nenică ăla, mi-a spus “Ce contract? Oricum, chiar dacă aveam contract cu el, nu aveam ce să fac. Doar trăim în România”. Adică, dacă unul nu-şi face treaba, ne mulţumim să ridicăm din umeri şi să spunem “asta este, trăim în România”?! Dacă unul își dă nădragii jos și se cacă pe pervazul magazinului tău, oare la fel faci? Ridici din umeri și spui că asta-i România? Sau apuci o mătură și îi desenezi numai bastonașe pe spate, ca în clasa întâi?

Când am intrebat-o de ce nu se face un contract cu un alt furnizor, unul serios, tipa mi-a răspuns “Păi şi unde mai găseştit tu ardei iuti dintr-ăştia?” Ca ăștia, adicătelea cum? Cu același gust ca orice alt ardei iute pe care-l găsești în supermarket la borcan, sau ieftini ca braga? Că deh, pe căi “neoficiale” e întotdeauna mai ieftin. Nu neapărat mai bun.

Ignoranţă, nepăsare, ipocrizie, neimplicare – dacă vrei să fii român.