Cum să stingi speranţa

Calculator? N-ai nevoie de aşa ceva. Tu ai şcoală, n-ai timp de “jocuri” pe calculator.

Internet acasă?! Nu e de ajuns că ţi-am luat calculator? Acuma vrei să freci menta pe net?

Bicicletă? De ce să-ţi iau aşa ceva? Oricum o vei folosi doar o vară – maxim două. În plus, străzile sunt periculoase şi nu ar trebui să te plimbi de nebun pe ele. Restul copiilor pot – tu nu. Tu eşti mai special, tu eşti mai tâmpit decât restul.  “Uite, vezi? Acum stă la tine în cameră cu roţile dezumflate.”

Vrei permis? De ce vrei permis? Nu vezi că şoselele-s pline de nebuni? Oricum nu ai maşină şi nu te voi ajuta niciodată să îţi iei una. Ce? Şi ce dacă părinţii colegilor tăi de clasă le mai împrumută maşina din când în când? Ce, trebuie să fac ca restul lumii?

CCNA? CCNP? Ce-s tâmpeniile alea? Alte căcaturi de diplome care nu o să te ajute deloc. Ia şi învaţă căcaturile de marketing de la facultate: alea te ajută-n viaţă. Şi bine, ai să faci cursurile alea până la urmă, pentru că a spus şi soră-ta că-s bune şi că te pot ajuta (tu eşti un dobitoc şi nu pot avea încredere în nimic din ceea ce-mi spui). Da’ de ce să le faci la timpul lor, când poţi să te ocupi de ele, în paralel cu facultatea? Nu mai bine le laşi pe mai târziu, când vei avea mult mai puţin timp liber din cauza serviciului?

Să te împrumut pentru o cameră foto? Nu ai nevoie, ai alte priorităţi, nu te ajuta cu nimic.

Aşa m-ai învăţat că nu este bine să cer ajutor. M-ai învăţat să fiu individualist. M-ai învăţat să am prinţipii pe care să le iau cu mine în mormânt – aşa cum, probabil, vei face şi tu.

Şi după aia vă întrebaţi de ce-s egoist, de ce nu împrumut, de ce nu împart, de ce sunt atât de direct încât uneori doare. Uite d-aia.

Astăzi aş vrea să îmi iau aparatul foto la care visez de câteva luni bune. M-am descurcat singur, mulţumesc frumos de ajutor. Fără să mă împrumut de la nimeni, fără credit, fără să mă ating de banii din contul de economii. Într-o lună jumătate îţi primeai banii înapoi. Nu în zece luni, nu într-un an, nu în doi. În 45 de zile.

Dar acum te înţeleg. După ce am muncit atât de mult pentru banii ăştia… Stau cu ei în portmoneu, îi simt, mă înţeapă prim materialul blugilor, aproape că-mi trag pantalonii jos pentru a mă lăsa în curul gol pe stradă şi… nu mai am niciun chef să îi dau pe un aparat foto. Îmi vine să îi pun la saltea, să strâng şi mai mulţi – chiar dacă nu am pentru ce să strâng în continuare.

Dar am să mă duc până la urmă şi am să mi-o cumpăr. Pentru că pentru ea am făcut eforturi şi nu am de gând să mor cu banii la saltea sau în bancă. Nu cu toţi, cel puţin.

9 thoughts on “Cum să stingi speranţa

  1. Dojo

    Partial auzeam si eu smecheriile astea. In multe cazuri ni se spun pentru ca de fapt nu sunt bani si parintii cred ca ne este mai usor sa acceptam ca nu au rost investitiile in cauza, decat ca sunt probleme financiare. Avantajul meu este ca au crezut totusi in “steaua” mea si m-au lasat in treaba mea. M-au incurajat si cred ca lectia cea mai importanta pe care am invatat-o de la ei este ca “nu trebuie sa depinzi de nimeni”.

    Nu s-a pus niciodata problema sa nu ma ajute sau sa nu imi cumpere ceva ce imi doream, au facut sincer tot posibilul, pe masura crizei financiare eterne care domnea in familie. Le pot multumi ca nu mi-au frant totusi aripile si m-au invatat sa muncesc si sa pretuiesc banul.

    Revenim acum la aparatul tau foto pe care TREBUIE sa ti-l cumperi. Pentru ca ai visat la el si pentru ca acum poti. Sa il cumperi, nu cel mai scump, unul care sa isi faca treaba (am luat un “amarat” de nikon din ala de duzina de la nemti in toamna asta cu 99 de euro .. nu este cel mai mic si mai “sleek”, dar am troznit niste poze misto cu el. Sa il cumperi deci si sa pozezi ce e frumos si urat in lumea care te inconjoara. Exprima-te si prin imagine si iti garantez ca te va face sa te simti bine.

    Nu suntem noi fotografii lu’ peste, dar e inaltator sa faci o poza decenta unui loc sau lucru care te-a impresionat.

    Individualista sunt si eu, ceva de speriat. Sunt genul de om care nu poate lucra in echipa (sunt prea buna sau raman prea in urma si ma enerveaza oricare dintre situatii), nu pot imparti ceva .. am calculatorul meu, aparatul meu foto, masina mea. Nu suport sa cer “imprumut” un obiect si am facut tot posibilul ca in timp sa imi cumpar eu ce imi doresc.

    Bicicleta am avut ca si copil, pana au furat-o. La 20 de ani din primul meu salariu mi-am cumparat bicicleta. Si am investit alte salarii, pentru ca era o ruginitura ordinara. Si, cand ma uit la ea, imi dau seama ca EU am muncit pentru ea. La fel cand ma uit la calculatoarele cumparate din banii mei si la masina pentru care eu plateasc leasing din salariul meu si pe care din fericire nu o impart cu nimeni :)

    Fii bucuros ca ai razbatut. Cand am ajuns la primul meu salariu am stiut ca de acum eu pot sa imi implinesc visele mai bine. Nu atat de repede, pe cat mi-am dorit, pentru ca nici salariul nu e de presedinte de corporatie, dar imi fac cate un moft si chiar mai important, implinesc visele celor care m-au crescut si au incercat odata sa imi ofere tot ce au putut. Sa mergi cu familia ta la magazin si sa stii ca le poti face o bucurie, chiar este un sentiment sublim. Sa investesti in casa comuna si sa o faci mai frumoasa, apoi sa vezi bucuria din ochii lor, e din nou ceva ce merita toate suturile in fund ca salariat :D

    Bafta la cumparat aparatul si sa te bucuri de el. Si de tot ce iti poti acum oferi tu.

    Reply
  2. rasebo

    Măi, nu spun că nu mi-au dat ceva niciodată. Mi-au dat, dar au făcut în aşa fel, încât mi-au adus de fiecare dată aminte că trebuie să muncesc pentru banii şi pentru lucrurile mele. Şi toată bătaia aia la cap a avut roade.

    Şi eu sunt obsedat de a avea ceva al meu şi numai al meu. Aparatul meu foto, cuptorul meu cu microunde, ceasul meu, calculatorul meu, etc…

    Am luat aparatul. Nu este cel mai scump, nici cel mai ieftin… De fapt, e puţin cam scump dar sunt de părere că se merită. Pentru că e al meu. Abia aştept să ajung acasă să îl mai butonez puţin. :D

    Reply
  3. brontozaurel

    Mai aveam cam o treime din cana de ciocolata calda cand am citit asta. Si n-am mai baut-o. Am mers in bucatarie si am varsat-o in chiuveta.

    Nici eu nu stiu de ce. Dar toata chestia asta imi suna dureros de cunoscut. Intr-un fel mi-au imprimat niste valori. Si le sunt recunoscatoare pentru asta. Dar am ramas cu niste amintiri care dor. Si dor al naibii de tare.

    Imi aminteste cum imi doream sa ma dea si pe mine la tenis… dar mereu mi-au zis ca nu-s facuta pentru asa ceva. Imi aminteste si de cum imi doream un premiu la olimpiada nationala de mate si am auzit “cuca-m-as pe matematica ta”. + alte chestii de genul asta pe care n-o sa le uit vreodata.

    Imi aminteste de promisiunea unui PC “daca intri la liceu”. Am intrat la liceul la care imi doream, la clasa la care imi doream, unde se intra cu cele mai mari medii din tot judetul. Si apoi PC-ul s-a transformat intr-o sticla de 2 litri de Fanta de portocale. Scandal, lacrimi din partea mea… pana la urma am obtinut calculatorul… pentru ca se deschidea primul metro in Brasov si in ziua deschiderii erau reduceri de la 23% la 40%. Bineinteles si aglomeratie pe masura. Un jaf de calculator, ce au putut ai mei sa gaseasca mai ieftin, dar ce conta, era al meu, era “Domnul Destept” pentru mine.

    Ce am acum sunt ale mele. Din banii mei. Un sistem desktop, un laptop, un telefon. Si tin la ele. Cand se intampla sa fiu noaptea in gara si am laptopul in ghiozdan am grija sa fie camuflat bine, sa nu se poata ghici ce am acolo si stiu ca daca s-ar lua cineva de mine, ar avea ceva cu ghiozdanul meu, as avea o reactie de “over my dead body!!!”. Si dorm cu telefonul in pat. Si inca mai car mereu cu mine un Siemens A50 “de sacrificiu” in caz ca ar vrea sa ma lase careva fara telefon.

    Reply
  4. Dojo

    Brontozaurel sa stii ca imi pare rau ca sunt atatia copii care au crescut cu “povestile” astea. Pe mine nu m-au lasat la Karate toata copilaria, ca eram, deh, fata. Am intrat la faculta si prima miscare a fost sa merg la antre, ca aveam la Edu. Fizica si karate in plan. Din fericire am dat peste unul dintre cei mai tepeni antrenori din Timisoara, un domn in toate intelesurile. Primul karategi l-au luat ei (facut la comanda) dintr-un material vai de capul lor. Am apreciat insa ca au inteles ce doresc si s-au straduit sa imi ofere ce au putut. Nu m-au deranjat lipsurile, cat m-au deranjat comentariile astea, care incercau sa mascheze “problema”. Nu am crezut niciodata ca exista ceva ce nu pot face, daca imi pun in cap, si asta cred ca a fost mereu ceva bun la mine. Incerc si eu decid dupa aia ce si cum.

    Sunt clar incapatanata cat cuprinde.

    Reply
  5. Teniescu

    Mda, destul de trist. Cred ca sunt prea putini cei care nu au trecut prin asa ceva, insa in cazul celor care au trecut … daca nu i-a omorat atunci i-a facut mai puternici. :)

    Reply
  6. rasebo

    Şi ştii cu ce te face mai puternic? Cu faptul că îţi dai seama că, pentru lucrul tău, trebuie să munceşti, că nimeni nu o să îţi dea de-a moaka ceva în viaţa asta.

    Dar în acelaşi timp te face mai rece. Te face să îţi doreşti mai puţin să îl ajuţi pe cel de lângă tine.

    Orice lucru are părţi bune şi părţi rele.

    Reply
  7. Bau

    Chestiile astea precum “în viaţă trebuie să munceşti ca să ai” le-ai fi putut învăţa şi pe alte căi. Îmi pare rău pentru nemernicii de părinţi care au impresia că ştiu de 10 ori mai bine ce îţi trebuie şi ce nu. Îmi pare rău, chiar dacă părerea asta de rău nu va schimba cu nimic situaţia.
    Uneori mă întreb cum ar fi să citească unul dintre ei asemenea rânduri. S-ar lăsa mişcaţi în vreun fel sau ar apăsa pe “X” înainte să termine primul paragraf?

    Reply
  8. milly

    Nu e bine frate asa. Cunosc. Nu la inot ca irita clorul ochii, nu pe bicicleta ca o sa cazi (tu nu ai echlibru), nu mai lalai ca esti afon, nu la sport ca ai ochelari. Nu , nu , nu…Si pe urma, ca de ce nu vrem sa ii vedem cand ne facem mari. Ca de ce nu iti gasesti loc de munca asa ca altii. Uite, de-aia, ca inca mai aud “nu, nu, nu”. De ce nu ai fost la informatica, sa fii si tu platit bine, ca te descurcai si far comp acasa, ce daca iti faceai temele pe foaie…Ai naibii. Pacat. In cazul meu de fapt nu se mai intelegeau de mult si nu aveau chef si timp sa faca nimic cu mine. dar macar sa fi zis asa. Iar primii bani ai mei…mi s-au parut prea putini si tristi, ca nu imi cumpar copilaria cu ei inapoi, oricati ar fi.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *