Nu e aşa de greu cum am crezut c-ar fi.

Data trecută când am încercat să mă las – în mijlocul verii anului trecut mai exact – după ce am rezistat eroic timp de 3 zile, am cedat cât de poate de umilitor. După un (ne)somn chinuit, o noapte presărată cu crize de transpiraţie şi tremurături, mă îmbrăcam în fugă şi mă-ndreptam cu 6 lei în mână către către magazinul din cartier. Mai rău ca un junky… ce mai.

Ei, greşeala mea a fost că m-am gândit tot timpul la ţigări. Când mă trezeam dimineaţa, căutam pachetul de ţigări pe lângă pat. Îmi făceam o cafea sau un ceai – trebuia să fumez o ţigară. După ce mâncam un sandwich, mă gândeam ce mişto ar fi să-i stric gustul c-o ţigară. În mare, nu mă gândeam la ele ca la un rău de care trebuie să scap, ci ca la o plăcere la care sunt obligat să renunţ. Cu cât încercam să le îndepărtez, cu atât se legau mai rău de mine.

Aşa că mi-am zis să-ncerc o altă tactică: să le ignor, ceea ce poate fi destul de dificil, având în vedere faptul că tocmai scriu al doilea articol dedicat lor. Dar e şi destul de uşor. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar probabil are o legătură imensă cu faptul că am început să realizez dar să şi cred cu tărie, în sfârşit, că ţigările-mi fac incredibil de mult rău şi nu-s deloc o plăcere. Atenţie, e o diferenţă enormă între a-ţi repeta în minte asta şi chiar a realiza asta, a simţi şi a crede cu tărie un lucru. Nu excelez când vine vorba de explicat chestii mai finuţe, dar sper să fi înţeles ceva din ce am debitat mai sus.

De 5 zile, în afară de scurtele momente în care-mi aduc aminte “hmm parcă lipseşte ceva acum” nu le-am simţit deloc lipsa. Deloc! De fapt, până acum cred că cel mai greu a fost astăzi, la muncă.

Cea mai nasoală chestie, aşa cum am spus şi în articolul trecut, este lipsa elementului social al fumatului. La muncă nu mai am scuză să-mi iau pauze atât de dese, nu mai interacţionez cu nimeni în afară de cei din departamentul în care lucrez. Sunt curios cum aş rezista dacă aş ieşi în oraş, la o bere sau într-un club – ocazii în care practic sudam tigările una de cealaltă.

Pofta de mâncare a mai scăzut puţin faţă de zilele trecute. Am început să mănânc normal, fără excese.

(scuze pentru paragraful ăsta) Flegma de dimineaţă şi gustul de stricat din gură. Încă există, dar flegma are o altă consistenţă. Nu mai e o chestie care stă lipită de gâtul meu şi care trebuie forţată să iasă, ci e ceva care abia aşteaptă să scape din gâtlej. Presupun că aşa se curăţă instalaţia?

O chestie mişto e că a început şi nasul să se desfunde puţin. Mi-am dat seama că fumul de ţigară miroase naşpa. Nu mai am probleme în a-mi da seama dacă s-a fumat într-o cameră sau nu; am început să simt mirosul de ţigară de la câţiva metri. Acum sunt sigur că mama ştia că fumez cu muuult timp înainte de a mă prinde cocoţat pe geamul din baie.

Energie. E ora 6 fără zece şi nu mă simt deloc obosit. Totuşi, nu ştiu dacă e din cauză că nu mai fumez de câteva zile sau pentru că tocmai am ieşit din concediu şi am bateriile încărcate.

Mihaela se lasă aşteptată. Eh… Good things come to those who wait. Nu?!