Yearly Archives: 2009

Revista Punctum

Mi-am călcat pe inimă, am intrat într-o librărie Cărtureşti şi am cumpărat-o.

Imediat după ce am ieşit din librărie, n-am reuşit să rezist tentaţiei, aşa că am profitat de o terasă din centrul vechi al Bucureştiului, unde am băut o cafea rapidă şi am răsfoit sumar revista. Am terminat-o de citit şi privit abia după ce am ajuns acasă.

Nu pot spune decăt că îşi merită banii; chiar aş vrea ca Punctum să reuşească să devină o revistă permanentă. Ar ocupa o nişă a celor care s-au săturat de recenzii de echipamente şi alte briz-brizuri, a celor care vor să vadă fotografie şi… atât.

Ciudat lucru, căutând alte reacţii şi păreri, am aflat că Punctum a mai existat şi prin 2007 dar, după apariţia a doar două numere (1 şi 2), a decedat subit. Ar fi fost frumos să se fi menţionat chestia asta şi pe site-ul revistei sau, de ce nu, chiar undeva în prefaţa sa. Noroc de conu’ Gugăl.

Multă baftă echipei editoriale, şi sper că omuleţii sau apucat deja de muncă pentru a scoate şi următoarele numere ale revistei.

***

Într-altă ordine de idei, vin sărbătorile şi e foarte posibil să nu prea am chef de stat pe net. Cel mai probabil ne citim la anul.

Când nu te pricepi, nu te băga

Când am inundat vecinul de sub mine, tot ce vedeam eu erau două ţevi din care curgea apă. Nu ştiam ce e cu ele, nu ştiam de ce nu funcţionează robineţii, nu pricepeam de ce au cedat. Reuşisem, ce-i drept, să montez maşina de spălat, dar de data asta problema era ceva mai gravă decât strânsul unui furtun si înfiptul altuia în scurgere, aşa că a trebuit să bag mâna în buzunar, să scot telefonul şi să chem instalatorul.

Cu instalaţia electrică, în afară de montat o lustră, schimbat un bec şi/sau reparat o priză, nu m-as băga la nimic mai mult. Clar, dacă e ceva grav, chem un electrician. Cineva care 1. nu o să crape electrocutat, 2. nu-mi va prăji echipamentele din casă.

Din cauză că nu suportam să folosesc o temă stock 100%, mi-am băgat puţin nasul şi am modificat-o pe-ici-pe-colo. Din păcate, în momentul în care am încercat să fac în aşa fel încât să funcţioneze ‘nested comments’, m-am lovit de un zid peste care se pare că nu pot trece. Aşadar, am nevoie de un coder care să mă ajute să fac şi chestia asta.

Şi da, ştiu că, de fiecare dată când ocup timpul altcuiva cu o problemă de-a mea, este corect să plătesc. Cu alte cuvinte, spuneţi-mi cât mă costă.

Urări şi cadouri

Nu le suport pe niciunele. Nu că nu mi-ar face plăcere să le primesc. Nu, sunt ok. Chiar foarte ok. Numa’ că puţine sunt oferite din plăcere.

De exemplu, vii la muncă cu bere (fără alcool!!!) şi spui că e ziua ta*. E un fel de mită. Îţi dau bere (fără alcool!!!), îmi spui “la mulţi ani”. Anunţi din timp, din greşeală, că peste o săptămână este ziua ta, se subînţelege că vii cu bere (fără alcool!!!), lumea se apucă să facă chetă pentru cadouri. Dacă apari cu mâna goală, toţi vor fi dezamăgiţi. “Uite, ţăranul, noi i-am luat cadou, da’ el nu ne-a făcut cinste.” Şi eşti şi tu, la o adică, obligat: “pula mea, mi-au luat cadou, nu pot fi ţăran să îi las pe uscat”.

Mai simplu când nu anunţ şi nu primesc. Eu nu mă aştept la nimic, ceilalţi, la fel, nu se aşteaptă la nimic. Sau poate mă înşel eu şi chiar se aşteaptă la ceva. Ghinion.

Astăzi, o don’şoară de la muncă a trimis un mail tuturor, invitându-ne pe toţi la o prăjitură, că e ziua ei. Apoi, a trecut prin birou şi ne-a mai anunţat odată. “Da’ veniţi, da?” (aruncându-şi privirea de căprioară şi-n direcţia mea) Asta, în condiţiile în care, acum două săptămâni mă făcea cu ou şi oţet doar din cauză că se trezise cu moaca la pernă. Şi acu’ 3 săptămâni la fel. Ei, să nu mă piş eu pe prăjiturile ei? Căcat corporatist, adică: ne înţelegem numai când avem nevoie de celălalt. În restul timpului, dă-l în pula mea de dobitoc. Acuma avea nevoie de prieteni. Că o fi singurică, drăguţa de ea.

Căcat, n-am nimic cu tanti, numa’ că nu mi se pare ok ceea ce face. Chiar uitasem de dracii pe care mi i-a făcut atunci; n-am timp de duşmănii şi de telenovele la locul de muncă. Acolo sunt pentru a face treabă, nu pentru socializare. În fine, sunt antisocial. Mi se rupe.

De-a lungul zilei de astăzi, le-am spus câtorva omuleţi “la mulţi ani”. Pentru că aşa am simţit. Sec pe doi, fie pe mail, mess, sms. Fără detalii. Fiecăruia în parte. Nu mass-uri. Nu i-am tratat ca pe nişte vite-n depozit. Pentru că nu merită aşa ceva.

Faza de căcat e că sunt sigur că am uitat de unii, care nu au de unde să ştie dacă nu le-am spus nimic din cauză că nu-i suport sau din cauză că am uitat. Toţi o să spună că-s de căcat. Pentru că am scris postarea asta. Altfel nu aveau de unde să ştie. E ca şi cum mi-aş fi dat cu tesla-n oo.

Ei, de asta urările şi cadourile nu-s bune. Nu-i mulţumeşti niciodată pe toţi şi tot timpul uiţi de cineva. Asta este, sunt doar un om. Mai uit. Poate mai bine ar fi fost să le trimit tuturor din agendă. Să fiu sigur că am acoperit toată lumea.

Sadică treabă.

Mai simplu

Mici modificări:

  • Am modificat numarul de articole afisate/pagina de la 10 la 3 5, pardon;
  • Am mutat meta şi tag-cloud-ul în footer, a.î. side-bar-ul să nu mai fie atât de aglomerat;
  • Trei luni test de 2parale;
  • În viitor, poate scap şi de bannerele din sidebar, mişcare care, teoretic, mi-ar permite şi trecerea la o tema mai simplă, cu două coloane. Teoretic, pentru că asta ar intra în categoria “mai mult”,  chestie pe care momentan vreau s-o evit.

.