S-a întâmplat în autobuz, acum vreo două săptămâni. Radio Zu dat tare în boxele coşciugului pe roţi, toată populaţia cu gura până la urechi. Eu, înjurând în gând şi simţind nevoia să urlu de nervi. Unei babe i se promit nişte bani – o sumă destul de mică – dacă se duce pe balcon, aruncă o pungă de apă în capul trecătorilor şi după aia urlă nuş ce prostie. Baba, normal, face asta şi descrie cu detalii de amănunte tâmpenia pe care a făcut-o. Cât de disperat să fii, pentru a fi pregătit să te faci de tot rahatul pentru niște bani? Nu contează că primeşti un leu sau 1000 – nu te respecţi deloc.

S-a întâmplat şi acum o săptămână, când am auzit pe la muncă vorbindu-se de “super faza” pe care au făcut-o ăia de la Radio Zu: au pus 4 şoferi de taxi să vină din celălalt capăt al Bucureştiului, până-n faţa sediului radioului. Răsplata? 400 de lei, adică 100 pe cap de dobitoc. Pe cât pariu că benzina irosită în acea cursă a fost plătită din buzunarele firmei de taximetrie?

Acum trei zile, pe la ora 8 jumătate, muream de plictiseală în autobuzul blocat în trafic, ascultând o prostie de farsă ieftină ce mirosea de la zece kilometri a căcat fabricat. Restul autobuzului, râzând mai cu sete decăt dacă s-ar fi uitat la cea mai tare comedie produsă vreodată.

Acum două zile, urc eu fericit în autobuz. La radio, normal, morar şi buzdugan. Cu manele. Nu mi-era de ajuns că trebuie să suport nesimţiţii de Bucureşti cu telefoanele lor mobile dotate cu empetrei, trebuie să fiu asaltat și din boxele autobuzlui de “genul muzical” (mari ghilimele, mari) ce promovează incultura şi prostia în românia? Atitudinea generală în maşina? Priviri tâmpe, distrate şi zâmbete relaxate.

De fapt, nu înţeleg de ce mă mai mir. Cât timp Libertatea, Can Can şi restul fiţuicilor de doi lei se vând mai ceva ca pâinea caldă, nu ştiu de ce mai sunt uimit că umorul de prost gust şi farsele seci, clar fabricate, ale lui Morar şi Buzdugan sunt la mare căutare. Dictatura bunei dispoziţii, spun ei? Eu spun că e dictatura prostului gust.

Dacă, în 1848, Andrei Muşatescu ne ruga să ne deşteptăm naibii din somnul cel de moarte şi să ţinem fruntea sus, acum Radio Zu ne îndeamnă să fim dobitoci şi să ne facem de tot rahatul pentru doi bani. Da, bine, postul ăsta de radio nu se poate compara cu imnul national, dar pot pune pariu că, în rândul oamenilor de rând şi ascultători de radio de duzină, ultima farsă este mai populară decât prima strofă a imnului. Şi acei oameni sunt mulţi ai dracului.

Luni, 1 Decembrie, este ziua naţională a României. Luni voiam să mă duc la Arcul de Triumf, să văd parada. Este un eveniment la care vreau să “particip” de pe la 14 ani, dar la care nu am reușit să ajung în toţi ăştia 3 ani de când sunt în Bucureşti. În toţi anii ăştia, cât timp am visat să pot ajunge la Arc şi să stau în frig pentru a putea privi parada, am fost mândru că sunt român. Acum, m-am uitat în jur şi mi s-a făcut pielea găină; imbecilitate, lene, nepăsare, astea au devenit calităţile de top ale românilor. Voi rămâne cu visul și cu un somn sănătos de început de săptămână.

Articolul ăsta va ţine locul celui pe care voiam să îl scriu de 1 Decembrie, în care intenționam să îndemn oamenii să-i mai dea o şansă ţării ăsteia. Să fie, măcar pentru o zi, patrioţi. De ziua româniei, nu pot face nimic altceva în afară de a ţine doliu. Pentru că şansa româniei de a deveni o ţară civilizată a murit de mult, iar şansa românului de a scăpa din lanţurile imbecilităţii a fugit cu coada-ntre picioare şi s-a ascuns în Congo, preferând să moară de foame decât să fie uscată de vaporii prostiei de aici.

Sursă poză: internet (ce să fac… mă iau și eu după cei mai mari ca mine – presa scrisă)