Masca – fantomă a trecutului

Așa cum am spus și în pagina “despre“, pe când eram în liceu am început să țin un jurnal. Era ascuns, ferit de privirile oricui, era singurul loc unde simțeam că pot fi eu, fără constrângeri, fără prejudecăți ieftine venite din partea celor din jur. Și ăsta a fost ascuns, până la un moment dat. Nimeni nu-mi știa numele, nimeni nu căuta pe google numele meu pentru a ajunge aici. Am câștigat o geantă și totul s-a schimbat.

Eh, în jurnalul ăsta, fiecare cuvânt mâzgâlit pe foaie se voia a fi unic și original; fiecare idee schițată era o adevărată sclipire de geniu. Deh, eram mulțumit de mine, în ciuda faptului că aproape orice era scris pe acele coli albe putea intra cu ușurință în categoriile “depresii” și “nervi”.

Unul dintre motivele des folosite, una dintre acele idei ce mie mi se păreau strălucite, era masca. Masca sub care mă ascundeam de mizeriile oamenilor (mizerii care, mai târziu, am învățat că se numesc “viață”). Sub ea stătea adevăratul eu, cel rozaliu și vulnerabil ca un bebeluș. Mă simțeam în siguranță acolo; ura și depresiile mele erau oprite de suprafața rece a lemnului legat cu oțel, afară ajungând doar o doză sănătoasă de indiferență, un zâmbet senin și-un simț al umorului destul de bine dezvoltat.

După câțiva ani de trăit sub mască și, după ce am ajuns să cred cu tărie că am două personalități și-s nebun, am început să simt că nu mă mai pot desprinde de ea, că nu o mai pot da jos. Nu pentru că simțeam în continuare nevoia de a-l ascunde pe cel mai trist, ci pentru că ajunsesem să mă identific cu eul fabricat, artificial. O respingeam dar ea se întorcea, ca un reflex pe fața mea. Și uram asta; uram să nu mai fiu eu.

A urmat o perioadă lungă de depresii adânci, de stat în casă, de ascuns de ochii celorlalți. După câteva săptămâni bune, a inceput să se instaureze sentimentul de – românește vorbind – durere de pulă. Dintr-o dată, am ajuns la concluzia că nu are niciun rost să te ascunzi, n-are niciun rost să-ți dorești cu disperare să fii altul. Pentru că tu ești ceea ce ești și nu poți schimba asta sub nicio formă. Poți să încerci să-ți cizelezi unele trăsături, să te perfecționezi, dar de schimbat nu poate fi vorba.

Masca am mai întâlnit-o apoi și la alții. Un colț al gurii aflat într-o poziție contradictorie cu atitudinea generală, o sclipire fugară-n privire, un gest pierdut al mâinii. De fiecare dată când am încercat și chiar am reușit să le ridic masca de pe suflet, chiar preț de-o clipă, cât abia-abia să disting adevărul de sub artificial, de fiecare dată am văzut sub ea un bazin plin cu suferință acumulată. Și de fiecare dată când ridicam puțin acea mască, digul se rupea și acea suferință începea să curgă sub forma unor depresii imense. Am renunţat să mai fac asta – nu suport să fac oamenii să sufere, chiar dacă e spre binele lor. Mai bine e când se vindecă singuri, când îşi dau seama că nu are rost să trăieşti constant sub o mască protectoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *