Patru roți

Noapte. Doar tu, fâșia neagră și luminile ce rămân rapid în urmă. Două stopuri ce parcă stau pe loc se apropie cu repeziciune de tine. Eh, alt fraier care merge-ncet, îți spui tu-n gând. Te apropii la un metru de el, tragi brusc de volan în stânga, atingi puțin accelerația și parcă deja te vezi zburând cu viteza gândului pe lângă rabla lui. Dar, chiar când ai ajuns în dreptul lui, îți apar de după coama dealului două faruri puternice. O calci nervos și te strecori cu scârțâieturi de roți la milimetru printre ei. Hah, ce s-a căcat pe el ăla de pe contrasens, te gândești tu. Şi ăla de se mișca greu cu rabla aia a lui… voia să se pună cu cei pa’sute de cai ai mei!

Drumul e liber acum, nu mai e nimeni care să se pună cu tine, regele fâşiei întunecate. Lasă, încă doi kilometri și intri în oraș. Acolo distracție! De multicel nu ai mai făcut un slalom printre leneșii ăia din trafic și ți-e dor de înc-o doză sănătoasă de adrenalină. Cea de înainte parcă nu ți-a ajuns; niciodată nu ți-a ajuns doar una. Tot timpul ai avut nevoie de mai mult, tot timpul ai trăit la limită. Și de fiecare dată ai scăpat nevătămat.

Acum câteva luni, instructorul ți-a spus că nu trebuie să bruschezi mașina, ci să te porți cu ea ca și cum ai mângâia o domnișoară: calm, finuț, cu mișcări line, fără să te grăbeşti. Ți-a spus că un șofer bun este un artist, un pictor ce-și umple grijuliu pânza cu linii fine de cărbune. Ce aberații expirate, venite din partea unui moşneag rablagit! Dar, de fapt așa şi este; ești un artist, dar nu artistul plictisitor de care vorbea instructorul tău. Ești ca un pictor dintr-ăla modern, care-și umple pânza cu linii haotice, în toate culorile posibile. Ești de neînțeles pentru cei neinițiați, dar plin de substanță-n ochii specialiștilor. Da’ de fapt și tu ești un specialist. O smuncești, tragi de volan și piști frâna de mână, o faci să-și piardă aderența, pentru ca apoi, fără niciun pic de efort, să o aduci la loc pe calea cea bună. O cunoști, știi ce poate. Doar un artist adevărat, un specialist în domeniu, ar putea calcula la milimetru traseul unei pensule pe-o pânză, nu-i aşa?

Ai ajuns în oraș. Deja se vede ceva trafic: un camion pe banda a doua care semnalizează dreapta și un prostovan de biciclist ce se târăște pe stradă, parcă lipit de bordură. Apropii pedala de podea cu încă vreo 5 milimetri și ești împins în scaun instant în timp ce te strecori între biciclist și camion. Te uiți în oglindă și râzi în sinea ta: Nici nu au ştiut ce s-a întâmplat, aşa de repede i-am făcut! Hah! Nimeni nu se pune cu tine și cu herghelia ce urlă nervoasă de sub capota lungă de 2 metri. Mergi mai departe, la fel de repede. Lumea e a ta. Ai trecut printr-o groază de situații la limită și nu s-a întâmplat nimic.

După vreo 500 de metri, începe să piuie antiradarul. Căcat, iar trebuie să frânez. Treci ușor pe lângă mașina albă, parcată strategic în spatele unui panou, și imediat după ce ai trecut de porcii-n uniformă, te înfingi din nou în accelerație. Ah, ce sentiment, ce senzație. Forța gravitațională ce te împinge fără milă-n scaunele sport, mugetul hergheliei din fața ta, blur-ul de viteză ce-ți fură ochii. Fenomenal!

Vezi o intersecţie în faţa ta şi trebuie să decizi rapid ce să faci. Să treci prin intersecţie cu viteză, ca un cavaler al epocii moderne, din faţa căruia toată lumea se dă la o parte? Sau poate… da, o curbă cu scârț! Atingi puţin frâna, ca o adiere de primăvară, tragi de volan dreapta şi-n acelaşi moment pişti frâna de mână… Dintr-o dată, un carusel de lumini începe să se-nvârtă-n jurul tău și o durere ascuțită te străpunge printre coaste, adânc, tot mai adânc, până când luminile-ncep să se estompeze și întunericul începe să pună stăpânire pe ochii tăi. Îți aduci aminte și-ntinzi mâna spre telecomandă. Da, știi că nu e perfectă, dar măcar poți repara ceva. Stop, rewind…mai multă frână, puțin mai mult în dreapta de volan, accelerație aici… gata.

Te trezești întins pe banda neagră, amețit, dezorientat. Te ridici cu greu în fund – un val de durere te izbește-n toate oasele. Te uiți în stânga și distingi prin ceață mașina intrată în stâlp, cu o baltă roșiatică formându-se-ncet sub capota zdrobită. Roșu? De ce? Ceața-ncepe să ți se ridice de pe ochi și începi să observi detaliile. Un cap ca de manechin stă drept între ceea ce a fost odată un far și stâlp. O pereche de ochi înghețați privesc fix în parbrizul spart.

Căcat, am omorât bou tâmpit. Bagi mâna în buzunar şi apuci telecomanda, aceeaşi telecomandă care mai devreme ţi-ai salvat viaţa. Ştii că nu e perfectă. Ştii că se poate să te trezeşti în Dâmboviţa, înfipt într-un gard, sau cu capul sub roata vreunui camion. Asta este, îţi place riscul. Apeşi butonul de rewind. Nimic. Îl apeşi mai tare, iarăşi nimic. Nimic!? Acum nu mai merge!? De ce? De ce? De ce?!

Te trezeşti din nou, de data asta brusc, tensionat. Eşti transpirat şi mâinile-ţi tremură. Priveşti buimac în jur. Eşti acasă şi iar ai adormit la televizor, pe canapaeaua din sufragerie. Te uiţi la telecomanda din mâna ta şi-ti dai seama că totul a fost un vis. Apeşi în joacă butonul de stop, apoi rewind şi-ncerci să-ţi aduci aminte ce ai visat. La naiba, deja ai uitat. Aşa se intâmplă de fiecare dată: ai un coşmar, te trezeşti speriat şi plin de transpiraţie, după care-l uiţi. Şi doar ştii, în sinea ta, că era ceva important.

Lasă, dă-l dracu de coşmar. Trebuie să te pregăteşti de liniuţa din seara asta. Vin toţi băieţii, nu ai cum lipsi.

1 thought on “Patru roți

  1. Pingback: Blogoree bligg

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *