Acum ceva (mult) timp am avut de ridicat un pachet, drept urmare am fost obligat să ies din dulcea mea rutină silnică zilnică,  trebuind să fac o “escală” pe la autogara DoubleT, în Piaţa Naţiunilor Unite.

Cum nu mai aveam niciun chef să mă plimb încă 2 staţii cu un metrou aglomerat, m-am gândit că ar fi o idee bună să fac ceva mişcare şi să o iau la pas voios din Romană până în Piaţa Naţiunilor Unite, pe Calea Victoriei. Vorba aia: mersul pe jos face piciorul frumos. Nu că mi-ar păsa cum arată cracii mei, dar nah, vorba străbună ie vorbă, nene.

După ce era să fiu călcat de dobitocii din trafic de fiecare dată când am îndrăznit să pun piciorul pe trecerea de pietoni, ajung în Piaţa Revoluţiei, cunoscută şi sub numele de Piaţa cu Cartofu-n Băţ. Trag o privire spre Calea Victoriei, şi văd că din faţa magazinului Muzica se întinde un şarpe roşu, lat de trei benzi si lung până-n Palatul Cercului Militar. Românce, nemţoaice, franţuzoaice, suedeze, asiatice şi naiba mai ştie ce altă naţie de maşini, toate stăteau vomând norişori de fum înnecăcios pe ţevile de eşapament. Eh, trafic – îmi spun eu – nimic nou sub soare. Aşa că-mi iau frumuşel picioarele la spinare şi mă apuc să cobor încetişor spre Piaţa Naţiunilor.

Pe la jumătatea drumului, nu mai puteam respira. Simţeam nevoia să îmi bag nasul adânc sub gulerul hainei, să ridic tricoul pe nas, sau să am un fular pe care să mi-l înfăşor în jurul capului, să mai filtrez naibii otrava aia din aer. Sunt foarte curios ce valori înregistrează toată aparatura aia montată în intersecţia de la Casa Armatei, Bd Elisabeta cu Calea Victoriei, chiar în faţa BRD-ului. Ridic neputincios din umeri, merg mai departe pe Calea Victoriei şi ajung, cu chiu cu vai, în Piaţa Naţiunilor Unite.

Autocarul era venit de multişor, aşa că nu a trebuit să aştept la coadă şi am luat rapid pachetul. Îl îndes în rucsac şi mă pregătesc să mă întorc în Romană, să-mi culeg prietena de la servici. După ce fac vreo zece paşi, m-apucă un chef de mers la baie de nu ştiam ce-i cu mine. Puteam, desigur, să mă uşurez pe un gard sau un stâlp, dar niciodată nu am suportat să urinez în public. Mă îndrept spre cel mai apropriat local, o crâşmă penală, din care, de fiecare dată când am stat să aştept autocarul, am văzut ieşind doar beţivi rupţi în gură de la atâta băutură ieftină. Cum sunt eu băiat simţit, nu m-am înfipt direct în toaletă, ci m-am dus la barman şi l-am întrebat dacă pot să mă duc la baie, că nu mai pot să mă ţin. Mda, se ştie răspunsul: “dacă nu sunteti client, nu puteţi merge la toaleta noastră.” Niciodată nu am putut înţelege chestia asta. Nu aş fi comentat nimic dacă ştiam că arăt ca un nespălat care se apucă să dezeneze picturi rupestre în nuanţe de maro pe pereţii toaletei, dar nu era cazul – eram îmbrăcat îngrijit, parfumat şi arătam mult mai bine decât majoritatea clienţilor. Mă rog.. Nu mai insist, fac stânga împrejur şi ies din bodegă. Sunt curios, totuşi, dacă aş fi cumpărat o lamă orbit, oare m-ar fi considerat client şi mi-ar fi dat voie sa mă folosesc de toaleta probabil plină de mizerii din crâşma aia? Chiar e atât de scump lichidul ăla pe care-l folosesc să trag apa şi să mă spăl pe mâini? Sau poate săpunul (probabil inexistent) a devenit articol de lux. Sau… naiba ştie.

Cum spuneam, ies din bodegă şi o ia pe aleile din centru vechi, navigând spre Calea Victoriei. Trec pe lângă nişte ganguri, garduri şi stâlpi ispititori, dar reuşesc să mă abţin. După încă vreo 50 de metri, când presiunea în vezică era deja de nesuportat, trec pe lângă un magazin de sandwich-uri. Văd că e deschis, intru şi, probabil cu cea mai umilă şi neajutorată faţă de care sunt în stare, o întreb pe vânzătoare dacă are o toaletă şi dacă mă poate lăsa să o folosesc. După un moment de ezitare, îmi spune că e ok şi mă conduce până la toaleta privată, a angajatilor, inaccesibilă în mod normal. Uşurat, îmi golesc vezica, mă spăl pe mâini, mă şterg de apă cu prosoape de hârtie şi ies. Iau rucascul din spatele tejghelei – îl lăsasem acolo să nu creadă că mă apuc să fur săpunul sau naiba mai ştie ce – îi multumesc şi ies din magazin, cu un zâmbet enorm imprimat pe faţă.

Restul drumului a fost lipsit de evenimente. Asta dacă ignorăm aerul înlocuit cu gaze de eşapament şi şoferii care nu ştiu să pună frână înaintea trecerii de pietoni, sau măcar să oprească la semafor.