Fratele mai mare

Majoritatea oamenilor pe care-i știu, nu sunt singuri la părinți, ci au cel puțin o soră sau un frate. Unii sunt cei mai mici dintr-o familie, alții cei mai mari, iar alții sunt pe la mijloc, între ciocan și nicovală. Mai puțini sunt cei care sunt singuri, fără niciun frate pe cap.

Eu mă aflu în situația celor dintâi, ‘ăi mai mici. Sunt mezinul familiei, cu o soră mai mare decât mine cu vreo 5 ani, soră pe care tot timpul am simțit nevoia să o copiez, nu neapărat în acțiuni, ci mai degrabă în rezultate. Să zicem că, atunci când am fost mic, lucrul ăsta era explicabil, primul instinct al unui copchil tembel și fără minte fiind să copieze. Și când eram mic, nu voiam să copiez doar rezultatele, ci totul, nefiltrat, neprocesat.

Nu pot spune nici că părinții mei au încercat să împiedice chestia asta; în clasele 1-4, am fost la aceeași școală unde a învățat și sora mea, în gimnaziu am învățat unde făcea și sora mea liceul (decalajul de 5 ani), iar atunci când nu am reușit să intru la același liceu unde a terminat ea, lumea s-a cam supărat pe mine. În plus, cam de fiecare dată când, la o masă în oras, cineva aducea vorba de performanțele copilului său, ai mei săreau îmediat cu sor-mea în față, pe podium. Nici nu îi învinuiesc; ea lua premiul 1, eu nici o mențiune nu puteam prinde. Ea mergea la olimpiade, eu mă luptam cu corigențe la mate. Ea mergea în excursii și nimeni nu se plângea de ea, eu mă comportam ca un porc, rupându-mi-se de toți și de toate. Mai târziu, ea a intrat la o facultate foarte bună dar și foarte grea, eu ducându-mă unde se putea intra mai ușor.

Așa că… unde e problema mea? A dovedit de atâtea ori că e mai bună decât mine. Ar fi trebuit să mă împac de mult timp cu ideea și să-mi văd de viața mea banală. Dar e ceva plantat acolo adânc, care mă obligă și mă presează să vreau să fiu mai bun decât ea. Nu înseamnă că voi face neapărat ceva în privința asta – sunt un putuors și jumătate – dar dorința, setea de a depăși așa zisul etalon al familiei există. E fix dorința aia de necontrolat a omului sărac de a fi bogat, dar care, odată ajuns bogat, habar n-are să privească dincolo de bogăție și nu știe ce să facă în continuare cu atâția bani, așa că începe să îi cheltuiască haotic, făra cap, doar pentru a arăta lumii că el are. Așa și eu; presupunând că, odată și odată, voi ajunge să mă consider egal sau, de ce nu, mai bun decât soră-mea, voi rămâne fără etalonul atât de prețuit până atunci.

Dar oare frații mai mari cum se simt?

Ieri am evadat din rutina zilnică și am ieșit la o cafea cu doi amici foarte vechi. Din vorbă-n vorbă, am început să discutăm despre responsabilitate, mai ales când este cazul să începi să fii responsabil. Răspunsul unuia m-a cam șocat; el fiind cel mai mare dintre frați, a trebuit să se gândească la asta încă din perioada liceului. Și-a dat seama că, orice ar fi făcut el, era un exemplu pentru ăia mici. Dacă se întorcea muci acasă, erau șanse mari ca fratele său mai mic să vină și el, câteva zile mai târziu, la fel de muci. Frate-su fiind mai mic decât el cu vreo 4 ani, deci având o vârstă la care o beție răzleață e ceva total inacceptabil.

Țin minte că soră-mea, cât timp eram mici, se plângea tot timpul părintilor că o copiez. Eram ca o maimuțică mică, ce imita aproape orice făcea ‘ăl mai mare, un junghi stresant în coastele ei, de care nu putea scăpa prea ușor.

Așa că, oricât m-aș plânge eu de nedreptăți și presiuni, frații mai mari au mult mai multe pe cap decât mezinii familiei. Unu la mână, ei nu au un alt exemplu, o altă persoană la care să se raporteze, în afară de părinți, lucru care uneori este extrem de dificil. Este mai ușor, mai la îndemână, să vrei să fii ca o personă cu 5-6-7 ani mai mare, decât să încerci să te compari cu un adult mai bătrân cu 30 de ani decât tine, mai ales atunci când încă ești copil. Doi la mână, ei trebuie să se descurce cu stresul cauzat de ăia mai mici (aici ridic eu, timid, mâna), care par să se țină scai de ei, indiferent unde ar vrea să meargă sau ce ar vrea să facă.

Mai rămân cei singuri la părinți. Ei nu trebuie să împartă nimic, ei nu trebuie să facă niciun compromis. Sunt un soi de frate mai mare, dar fără să trebuiască să dea un exemplu sau să se simtă presați, să depășească un prag impus, neintenționat, de un frate mai mare. Totul ar trebui să fie perfect pentru ei. Dar el este singurul odor al familiei, așa că dacă dă greș, mama și tata nu mai au nicio altă opțiune, nici-un back-up (sună aiurea, știu, dar viața nu e ciocolată). Ceea ce înseamnă mai multă presiune pe capul lui, mai multe așteptări din partea părinților, mai mult stress.

În încheiere, cam orice categorie are avantajele și dezavantajele sale. Cel mai mare este supus la mai mult stress, dar poate fi mândru pentru că alții îl privesc ca un exemplu. Cel mic are pașii următori în viață deja desenați, dar de multe ori trebuie să se zbată pentru a ajunge să se poată compara cu cel mai mare. Cel singur la părinți, are parte de toată atenția lor dar, la fel ca fratele cel mare, trebuie să-și îndrume singur pașii.

Nu mă plâng deloc că hazardul m-a aruncat în viață interpretând rolul mezinului. Din contra, am învățat, vrând-nevrând, să fiu poate un pic mai competitiv față de colegii de școală, facultate sau muncă. Sincer să fiu, “misiunea” mea nu mai e neapărat depășirea în performanțe a surorii mele (deși nu m-ar deranja absolut deloc asta – obsesia încă există) ci depășirea primului om mai bun decât mine ce-l întâlnesc în calea-mi.

Un război nu se câștigă dintr-o dată, cu o victorie glorioasă și incontestabilă, ci pas cu pas; o victorie măruntă, urmată de o alta.

3 thoughts on “Fratele mai mare

  1. Liviu

    Si te simteai in umbra? Avea frustrari ca nu vei putea niciodata sa ajungi ca sora ta? Vorbesc de varsta frageda, atunci cand o vedeai realizata.Fiecare avem destinul nostru. Poate ca un succes pentru ea venea in urma a 10 esecuri. Ce e val, ca valul trece, nu?

    Reply
  2. Micutza

    Sunt sora mai mare si evident, etalon pentru familie. Dar cum piciu’ e cu 10 ani mai mic, nu simte prea tare nevoia sa ma depaseasca, ci doar sa ma calce pe nervi:)) Bineinteles ca vrea sa mearga cu mine oriunde m-as duce, sa aiba ce am eu si sa fie bagat in seama. Dar zi tu, nu-i asa ca iti iubesti sora mai mult ca orice, chiar daca e considerata mai “buna”?;))

    Reply
  3. rasebo

    @Liviu: Da, cam așa e. Mi-am dat seama (de curând, ce-i drept) că nu are niciun rost să încerc să o depăsesc. Mai degrabă ar trebui să lupt să mă depășesc pe mine cel de ieri, de acum două zile, săptămâni, ani. Cât de “sus” voi ajunge, nu știu. E mai frumos și mai corect așa, nu?

    @Micutza: Ce pot zice… Chiar dacă ne mai ciondănim, tot sora mea rămâne. :)

    Reply

Leave a Reply to Liviu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.