În timp ce scriam, acum 3 zile, articolele despre excursia din clasa a 9-a, mi-am adus aminte brusc de prima excursie în care am fost vreodată, în clasa a 4-a.

Despre clasa a 4-a, aș putea spune cu mâna pe inimă că a fost un an de caca, din simplul motiv că atunci am avut cele mai multe experiențe neplăcute legate de conținutul intestinului gros. Despre una dintre aceste experiențe am vorbit și într-un articol trecut.

Cam în perioada aia, pe la sfârşitul claselor primare, aşa cum spuneam mai sus, am fost în prima excursie din viața mea. Nu mai știu unde, nu mai știu de ce. Una dintre chestiile pe care mai țin minte totuși, este că, încă de pe atunci, reuşeam să-mi ţin emoţiile în frâu destul de bine. Deși numai gândul că voi fi departe de mama mă speria incredibil de mult, nu mi-am trădat emoțiile niciun moment. În exterior arătam ca un copil care pleacă liniştit la o plimbare oarecare cu părinții, dar înăuntru eram ca un bebeluș ale cărui scutece nu au fost schimbate de o zi. Nu voiam să o fac pe mama de râs, așa că am preferat să țin totul în mine.

Apropo de scutece, s-a întâmplat să mă stric la burtă urât de tot cu o zi înainte de plecare. Mama a început să toarne în mine pastile şi să încerce tot soiul de leacuri, în speranţa că poate-poate o reuşi măcar să rărească frecvenţa… drumurilor până la baie. Din păcate, nimic din ce a încercat nu şi-a făcut efectul imediat, dimineaţa dinaintea plecării începându-mi-o cu o şedinţă de meditat pe tron. Să nu mă lase să mă duc în excursie nu era o opţiune, pentru că deja fuseseră daţi ceva bani, dar şi pentru că mi se ducea naibii tot controlul şi începeam să fac ca trenul. Drept urmare, maică-mea a vorbit cu una dintre mamele ce mergeau cu grupul pe post de paznici şi a rugat-o să aibă grijă ce mănânc; adică să nu mă scoată din sticksuri, biscuiţi şi ceaiuri. Eh, tipa aia chiar s-a ţinut de cuvânt, aşa că timp de vreo 2 zile am băgat în mine doar uscături.

Ajuns înapoi acasă, o informez fericit pe mama că nu am mai mers la toaletă de când am plecat în excursie, dar că mă doare un pic burtica. Eram mândru – scăpasem de cele cel puţin 5 vizite la toaletă pe zi pentru treaba mare. Mama – albă la faţă – deja pregătea pumnul de pastile pentru degajat maţele.

După vreo 4 ore, cam pe când pastilele luate mai devreme începuseră să-şi facă efectul, mă pocneşte o durere de burtă, de spuneam că tocmai mâncasem o poţie sănătoasă de salată de picioare-n stomac. O tai repede la baie, cu mama după mine. După încă vreo 3 ore, situaţia stătea cam aşa: eu, pe tron, plângând de durere şi mama, aşezată pe cadă, încurajându-şi băieţelul. După încă vreo două ore, timp în care am fost traumatizat pe viaţă de ideea unei clisme (nu s-a întâmplat, dar gestul contează), încă având lacrimi în ochi şi cu o usturime …acolo de nu puteam măcar să stau jos, mă bag în pat, la somn.