Eram prin clasa a 9-a, proaspăt liceean, pe cale să plec într-una dintre primele mele excursii fără părinţi pe cap – fie că era vorba de ai mei sau ai altora. Nah, aveam una bucată diriginte cu nevastă şi copii pe cap, dar noi eram 20+ de omuleţi plini cu hormonei, aşa că balanţa era puţin cam dezechilibrată.

După un drum presărat cu problemele tipice ale plimbărilor cu autocarul (pungi de hârtie umplute cu zeamă de stomac, opriri dese pentru a planta ceva îngrăşământ prin lanurile de porumb sau pe după tufe), ajungem la destinaţie, în Vatra Dornei.

Iniţial, credeam că vom fi gazaţi cazaţi la hotelul Intus, acesta fiind, din câte auzisem, locul tradiţional în care stăteau grupurile de botoşăneni. În schimb, ne trezim în faţa unei biserici baptiste, de unde suntem escortaţi de o doamnă până undeva prin spate, unde pare-se că erau nişte camere ce se închiriau în regim de pensiune. Împărţirea în camere a fost un pic ciudată din punctul nostru de vedere (nu ne-am gândit pe atunci că ăsta e modul baptistilor de a fi), pentru că s-a încercat un soi de izolare între sexe: băieţii la un cap de coridor , fetele în celălalt. Spun că doar s-a încercat pentru că toată lumea ştie cât de controlabili pot fi adolescenţii, mai ales noaptea, mai ales cu ceva beri la bord.

După ce ne-am ocupat paturile şi ne-am aruncat bagajele pe jos, am început să ne pregătim de un grătărel. Am scos toate hainele din rucsac, lăsând doar mâncarea şi sticlele de… apă cu grade, după care ne-am strâns toţi în curtea pensiunii şi am pornit spre Platou (un luminiş la vreo 5 minute de mers pe jos de la pensiune). După ce am ajuns sus, am făcut focul, am pus de un grătar, am deschis dozele de bere şi am început să dăm cu picioru-n minge.

După multe incursiuni în pădure, în căutarea mingii lovită fără milă de cei mai solizi, câţiva mici şi 3-4 beri, îmi cam veni să mă duc să ud tufa. Zis şi făcut… Dar, cum eram un baiat cam timid pe atunci, m-am gândit să mă duc puţin mai departe în pădure, de frică să nu-mi vadă colegii puţulica. Şi m-am dus, m-am dus, m-am tot dus până când mi s-a părut mie că nu se mai vede/aude nimic. Scot obiectul din pantaloni, îmi golesc vezica, fac stânga-împrejur şi mă pornesc înapoi spre bere şi mici. După vreo 15 minute de mers, timp în care efectul celor 4 beri ce le topisem mai devreme se cam dusese, încep să aud sirene de tren. Dintr-o dată, beculeţul din tărtăcuţă se luminează şi realizez asta nu e o chestie chiar normală. Cel puţin nu e normal să le aud aşa de aproape şi din faţa mea. Intru puţin în panică, dar continui să-mi croiesc drum vitejeşte printre uscăturile din pădure.

După încă vreo 10 minute de marş în forţă, mă trezesc faţă în faţă cu un vagon de marfă. Clipesc mirat, mă uit în stânga – alte 5-6 vagoane. În dreapta – alte vagoane şi un nene îmbrăcat într-o salopetă albastră murdară. Mă îndrept timid spre nenea ăla şi îl întreb cam pe unde sunt. Răspunsul vine scurt, sec, cu o voce parcă scoasă din fundul stomacului: gara de marfă. Rămân blocat câteva secunde bune, după care îmi croiesc drum printre tampoane spre şosea, unde întreb o băbuţă cam cum pot ajunge la hotelul Intus (singurul reper pe care-l știam în Vatra Dornei – de acolo ştiam drumul). Aflu că tre’ să merg în dreapta, da’ că ie muuult de mers, aşă că o iau la pas rapid şi în vreo 10 minute ajung transpirat pe lângă pensiune. Acolo – linişte. Afară nimeni, înăuntru la fel de pustiu.

Pentru că post-ul a căpătat deja o dimensiune considerabilă, dar şi pentru că nu mai am timp să scriu acum, voi continua povestirea în zilele următoare. Stay tuned. :)