2005. Scăpasem de armată (mulţumită burţii mele imense de pe atunci), dădusem BAC-ul cu vreo 2 luni în urmă şi venise timpul să-mi încep viaţa de student. Încă un pas, normal de altfel, încă o experienţă. Abia aşteptam să scap de mic şi de linişte, voiam ceva mare, voiam agitaţie, voiam ritm alert.

Mă trezesc din somn într-un oraş necunoscut, la mulţi km depărtare de casă. Cu ochii somnoroşi, analizez împrejurimile: un semafor, o linie de tramvai, blocuri întunecate, un paznic c-o privire sictirită, doi câini ce şi-o trag fără jenă pe trotuar şi maşini… multe maşini. Ăsta o fi Bucureştiul? Cobor geamul şi trag o gură de aer. Tuşesc – e înnecăcios, îmbâcsit, murdar. Dintr-o dată, aud vocea răstită a mamei de pe bancheta din spate, ce sparge calmul zgomotului leneş scos de diesel-ul nemţesc de sub capotă: “Deja ai reuşti să răceşti?!” Tac, nu-i spun nimic; ştiu de cât de puţin e nevoie pentru a o provoca, mai ales când e obosită. Mă consolez cu gândul că, în curând, voi scăpa de grija asta excesivă, deseori manifestată într-un mod agresiv, băgată pe gât cu ajutorul clişeului: “Las’ că ştiu eu mai bine”.

Ajungem în dreptul universităţii. O clădire impunătoare, de vreo 10 etaje, acoperită cu panouri de sticlă. Arată mai mult a clădire de birouri, nu universitate. Coborâm din maşină. Mă uit în jur şi simt în ochii oamenilor agitaţie, nervozitate. Dintr-o dată, mă simt şi eu grăbit, presat. Iau bagajele în spate, ajutat de părinţi şi ne ducem toţi buluc în holul clădirii numite pompos “hotel-cămin”. După o scurtă “negociere” cu administratorul, sunt dus în camera mea, unde las bagajele aruncate pe-un pat. Patul meu pentru următorul an.

Coborâm la maşină, ne luăm la revedere într-un mod ce pe atunci mi s-a părut foarte sec şi… Singur, în sfârşit. Dar nu eram atât de fericit pe cât îmi închipuisem că voi fi. Nu, mă simţeam stingher, mic, eram mai mult sau mai puţin pe cont propriu şi… deja îmi era dor de ai mei. Trebuia să fiu responsabil, trebuia să mă maturizez. Dintr-o dată.