Ştiaţi că ieri s-au dat ceasurile cu o oră în urmă? Nu ştiu cum se face că, de fiecare dată când se schimbă ora, eu trebuie să uit.

Astăzi dimineaţă – ca în oricare altă dimineaţă glorioasă de Luni – sună alarma de la telefon la ora 6:30am. Apuc telefonul, caut disperat butonul de snooze, îl apăs, mă bag înapoi la somn; încă 10 minute… asta este, renunţ la ceaiul de dimineaţă. Sună iar – snooze – nu trebuie neapărat să mă spăl pe dinţi. A 3-a oară, apăs din nou butonul de snooze, stau vreo 5 minute până a putea fi în stare să reacţionez şi sar din pat (la propriu).

Mă împleticesc spre baie, mă spăl rapid pe faţă şi piept, trag o pereche de pantaloni pe mine şi mă duc până în bucătărie, să-mi fumez ţigara obligatorie de dimineaţă. Ştiind că deja sunt în întârziere, trag din ţigară cu disperare, o strivesc pe la jumătate şi mă duc repede în cameră, să-mi trag un tricou pe mine şi să fug la muncă.

Observ că am lăsat calculatorul deschis aseară, îi dau unlock, bag comanda de shutdown şi, din reflex, mă uit la ceasul din bară. Ora 6:30 AM. Mă uit din nou la ceasul de pe telefoane – ora 7:30. Mă duc până la calculatorul colegului de apartament – ora 6:30. Se aprinde beculeţul şi-ncep să pomenesc toţi dumnezeii, crucile şi sfinţişorii lunii Octombrie.

Măcar acum am timp de o ţigară şi un ceai în linişte, fără să fiu în criză de timp (sau cel puţin să cred asta). Damn it!