Atunci… Eram un tip liniștit, calm, izolat. Îmi plăcea să interacționez cu alții, dar nu-mi plăcea să stau prea mult în preajma lor. Îmi plăcea să merg la petreceri, dar de multe ori nu aveam absolut niciun chef să fac altceva in afară să stau și să beau. O tipă nouă, drăguță, în colț, care parcă mi-ar fi aruncat o privire-ntr-o sprânceană ridicată provocator? Dă-o-n mă-sa, pot să-mi mângâi centrii nervoși ai plăcerii și cu sticla asta de vin roșu. Sticla mea de vin roșu.

Vin, vomă ascunsă-n spatele canapelei, ferfeniță, zâmbet forțat, sec, pas, pas împleticit, o dimineață urâtă, fără tencuiala de farduri de pe obrazul schimonosit. Alta…

Eram eu cu mine, cu singurul care conta, eu. Restul mai apăreau din când în când ca niște marionete ce fremătau aiurea în jurul meu. Cei cu care trebuia să-mi împart spațiul în autobuz, necunoscuți pe stradă, colegi de facultate, foști colegi de liceu, falși-amici… Mai vorbeam doar cu părinții și cu alți 2-3 prieteni. Atât. Nu mă interesa să cunosc oameni, nu tânjeam după experiențe noi, nu mai aveam în mine absolut nicio urmă a entuziasmului ce s-ar potrivi de minune unui tânăr adult. Eram fix pula, eram ferm convins că viața asta de căcat nu are să-mi ofere nimic altceva decât fecale îmbrăcate-n sclipici.

Acum… Urăsc apartamentul ăsta. Am nevoie de lumină, nu de un crepuscul neîntrerupt. Am nevoie de căldură, nu de fontă rece. Nici nu pot să ridic jaluzelele că iar se benoclează dobitocii din părculeț în camera mea. Apartament la parter… Parcă sunt strivit de cele 4 etaje de deasupra mea. Sunt închis între 4 pereți. Goi, reci, lipsiti de viață, dați în calciu.

Am nevoie de ea… ea lucrează astăzi toată ziua. Mâine la fel. Uitasem cum e să îți fie dor de cineva. Nu vreau să stau în casă, dar nu vreau nici să ies fără ea. Aș vrea să plec de nebun la munte. Sau la mare. Sau la dracu-n praznic, numai să fie și ea cu mine. I-am promis unui amic că trec pe la el. Scuze omule – și așa mi-ai spus că mai citești blogul – nu pot să ies. Vreau – nu pot.

Ce vreau eu până la urmă? Să evadez. Verde, câmp, pădure, piatra din vârful muntelui. Să dispară, din nou, zumzetul ruginit al orașului. Să își găsească un loc de muncă mai bun, să nu mai fie nevoită să lucreze, ca o sclavă, 12 ore în weekend. E așa de greu? Nu vreau neapărat să stea tot timpul cu mine. De fapt, ba da, aș vrea asta, dar nu se poate. Vreau să n-o mai văd ruptă-n gură de oboseală în serile din weekend. Vreau să zâmbească. Ba nu, vreau să râdă din tot sufletul.

Ce am? N-am nimic. Sunt fericit, în felul meu bolnav. Sunt ‘ăl vechi, dar cu 3 ani mai rece.

Incoerent.